Între oglinzile realitatii


Imagine

„Majoritatea oamenilor prefera sa ramâna în zona de siguranta decât sa intre în astfel de încurcaturi. Chiar daca se lovesc direct de o întrebare, mai mult ca sigur vor fugi de ea, îsi vor ascunde capul în nisip sau îsi vor gasi repede de lucru cu altceva. De ce sa pui o Mare Întrebare? A pune o Mare Întrebare este o invitatie la aventura, o calatorie spre a descoperi. Este incitant sa pornesti într-o aventura noua; exista o fericire a libertatii, libertatea de a explora teritorii noi. Asa ca, de ce nu punem aceste întrebari? Pentru ca, punând întrebari, se deschide usa catre haos, catre necunoscut si catre imprevizibil. În momentul în care pui o întrebare la care chiar nu stii raspunsul, ti se deschide calea catre un tarâm al tuturor posibilitatilor. Esti dispus sa primesti un raspuns care ar putea sa nu îti placa sau cu care sa nu fii de acord? Daca te face sa te simti incomod sau daca te departeaza de siguranta pe care ti-ai creat-o pentru tine însuti? Daca raspunsul nu este ce vrei tu sa auzi? Ca sa pui o întrebare nu îti trebuie muschi, ci curaj.”

Oamenii de stiinta au descoperit ca daca masoara din punct de vedere electric ceea ce iese din creierul unei persoane (folosind RMN sau scannere PET, de exemplu) atunci când priveste un obiect si apoi când doar îsi imagineaza acel obiect, în ambele cazuri sunt active aceleasi zone ale creierului. Închiderea ochilor si vizualizarea obiectului, produce aceleasi tipare ale creierului ca si privirea acelui obiect. Creierul nu numai ca nu distinge între ceea ce vede în mediul înconjurator si ceea ce-si imagineaza, dar se pare ca nu stie nici diferenta dintre actiunea în sine facuta si actiunea vizualizata. Acest fapt a fost descoperit pentru prima data în anii ’30, de Edmund Jacobson, M.D. (creatorul Tehnicii de Relaxare Progresiva pentru reducerea stresului). Când dr. Jacobson a rugat subiectii sa vizualizeze actiuni fizice, a descoperit miscari foarte subtile musculare care corespundeau cu miscarile muschilor care ar fi fost implicati în activitatea respectiva. Aceasta informatie a fost foarte bine folosita de multi sportivi, în lumea întreaga.

Perceptia este un proces complex, cu multe fatete, care începe atunci când neuronii receptori capteaza o informatie din mediul înconjurator si o trimit, sub forma impulsurilor electrice, creierului. Ca toate fiintele vii, receptorii nostri sunt limitati. Nu putem vedea lumina infrarosie, nu putem simti câmpurile electromagnetice asa cum fac pasarile (folosind aceste informatii pentru a naviga). Cu toate acestea, cantitatea de informatii care vine prin cele cinci simturi este uluitoare – undeva în jurul a 400 de miliarde de biti pe secunda. Evident, nu privim si nu procesam constient nimic din toata aceasta cantitate. Cercetatorii spun ca numai aproximativ 2000 de biti trec prin constiinta noastra. Asa ca, în timp ce creierul trece la treaba încercând sa creeze pentru noi o poveste despre lume, trebuie sa si scape de o multime de informatii. De exemplu, în timp ce cititi aceste cuvinte, chiar daca simturile voastre receptioneaza temperatura din camera, senzatia corpului vostru aflat pe scaun, textura hainelor la nivelul pielii voastre, zgomotul frigiderului si mirosul samponului pe care l-ati folosit, sunteti mai degraba inconstienti de toate acestea în timp ce va concentrati asupra cuvintelor cartii.

„Emotiile noastre decid ce merita atentia noastra… Decizia despre ce devine gând ivit din constiinta si ce ramâne un gând nedigerat, un tipar ramas îngropat adânc în corp, este mediata de receptori.” Dupa cum spune Joe Dispenza: „Emotiile sunt menite sa stimuleze chimic ceva în memoria pe termen lung. De aceea le avem.” Emotiile noastre sunt legate/conectate la un nivel inferior al procesarii vizuale, undeva în apropierea primului pas. Acest lucru are un sens din punct de vedere al evolutionismului. Daca mergând pe poteca apare în fata ta un tigru, vei procesa aceasta imagine si vei începe sa fugi înainte de a întelege de ce. 400 de miliarde de biti pe secunda! Chiar si daca eliminam lucrurile care sunt nereale (martienii) si pe cele care sunt „irelevante”(mirosul samponului), tot ramân o multime de biti. Emotiile dau acestora greutatea si importanta lor relativa. Ele sunt scurtatura catre perceptie. Ele ne ofera si capacitatea unica de a nu vedea ceea ce nu vrem sa vedem.

Daca ne construim realitatea din deja existenta magazie de amintiri, emotii si asocieri, cum am putea percepe ceva nou vreodata?
Cheia este o noua cunoastere. Largind paradigma, modelul nostru despre ceea ce este real si posibil, adaugam noi optiuni listei pe care o pastreaza creierul nostru. Ţineti cont ca acea lista nu este decât o descriere a realitatii care se bazeaza pe experienta personala; nu este realitatea însasi. O noua cunoastere ne poate deschide mintea catre noi tipuri si noi nivele de perceptie si experienta. Este importanta o informatie noua, dar o cunoastere completa implica atât întelegerea, cât si experienta. Daca vrei ca cineva sa stie cum este sa manânce o piersica, poti sa-i dai informatii despre asta – „este zemoasa si dulce si moale…” – dar nu va stii niciodata, cu adevarat, pâna când nu va musca din acea piersica. Asa ca, pentru a ne largi paradigma si a ne deschide catre o viata mai buna, ne trebuie si experiente noi.

Daca percepi numai ceea ce stii, cum vei putea percepe vreodata ceva nou? Daca te creezi pe tine, cum vei putea creea un nou tine? Odata ce s-a înteles ca noi putem experimenta viata în limitele cunoscutului, a ceea ce cunoastem deja, devine evident ca, daca ne dorim o viata mai bogata, daca dorim mai multe oportunitati de dezvoltare, realizare si fericire, atunci avem nevoie sa facem o miscare puternica în noi însine, punându-ne mari întrebari, experimentând noi emotii si adunând mai multe informatii/date în retelele noastre neuronale.

Concluzia, cel putin atât cât a putut stiinta sa realizeze pâna acum, este urmatoarea: Noi cream lumea pe care o percepem. Când deschid ochii si privesc în jur, nu vad „lumea”, ci lumea pe care echipamentul uman senzorial este capabil s-o vada, lumea pe care sistemul meu de credinte îmi permite s-o vad si lumea pe care emotiile mele vor sau nu s-o vada. Cu toate ca respingem aceasta notiune si vrem sa credem ca exista o „lume reala” pe care o putem percepe cu totii si asupra careia sa cadem de acord, de fapt, deseori oamenii – si poate ca întotdeauna – au o perceptie cu totul diferita a acelorasi lucruri. De exemplu, când este descrisa o crima de catre mai multi martori , versiunile despre „ce anume s-a întâmplat de fapt” difera mult – nu numai în ceea ce priveste detaliile, dar chiar si în privinta înfatisarii (cum ar fi culoarea parului, înaltimea, îmbracamintea) atât a victimei, cât si a criminalului. Fiecare martor crede ca el sau ea detine povestea adevarata, dar ceea ce detin cu adevarat este propria lor perceptie despre ceea ce s-a întâmplat. Noi ne cream lumea mereu în miliarde de feluri. Din punct de vedere stiintific, vederea si perceptia sunt cele mai evidente si demonstrabile modalitati prin care facem astfel. Marea întrebare este: totul se opreste aici? Este aceasta limita pâna la care afectam lumea pe care o vedem?

Karl Pribram a revolutionat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmatia ca acesta este esentialmente holografic. El a afirmat ca procesarile sunt raspândite în tot creierul si ca, întocmai ca o holograma, fiecare parte contine întregul. Acest lucru a fost suficient de ciudat în sine, dar apoi Karl Pribram a aplicat acest model felului în care percepem. El a spus ca universul este, în esenta, holografic si ca singurul motiv pentru care noi simtim ca suntem „în” realitate, în loc sa „percepem” doar realitatea, este faptul ca acest creier se conecteaza holografic cu acel „acolo, afara” (caz în care timpul si spatiul dispar – de fapt, este o alterare a frecventei si a relatiilor de faza) si astfel perceptia noastra nu este doar procesata în creier, ci mutându-se în afara creierului, interactioneaza cu „acolo, afara”(spatiul cosmic). De aceea, indiferent de cât de buna este realitatea virtuala, nu va va convinge niciodata ca sunteti „în” acea realitate.

Dar daca realitatea este holografica, este posibil sa o percepem direct? Simturile noastre sunt limitate; sunt ca formele de taiat biscuiti presând realitatea. Cu toate acestea, întâlnim exploratori în constiinta relatând ca este posibil sa experimentam lumea complet, direct, întregul univers si o boaba de nisip, totul deodata. Si din acel punct de vedere, totul – tot ceea ce percepem prin simturile noastre – este maya, iluzie. Deci, nu este vorba decât de punctul de vedere, de perspectiva.

Când analizam o dorinta data, e important sa facem doua lucruri: sa nu judecam si sa fim sinceri cu privire la adevaratul obiect al dorintei. Pentru a examina cu claritate o dorinta, orice tendinta de a judeca trebuie sa dispara, deoarece nu reprezinta altceva decât o etichetare a respectivei dorinte ca fiind rea, fapt ce o trimite în mecanismul respingerii. Dorinta apare. Cineva îti ia fata pe autostrada, pentru un moment dorinta ta este sa ai un tun cu laser cu ajutorul caruia sa-l spulberi de pe drum. Daca te simti groaznic si rusinat, atunci ai toate sansele ca motivul mâniei tale sa nu fie niciodata descoperit.

„Liberul arbitru se gaseste în cortexul nostru frontal, iar noi ne putem antrena sa facem alegeri mai inteligente si sa fim constienti de alegerile pe care le facem. Ei bine, eu cred ca acest lucru reclama exercitiu, diferite feluri de exercitii. Putem merge la sala pentru a ne întari bicepsii sau ne putem antrena cortexul frontal recurgând la yoga, meditatie si alte practici”.

Asadar, cine alege? Desigur, noi o facem, dar ajungem din nou într-un punct în care ne întoarcem la întrebarea: cine sunt eu? Ce aspect al nostru alege (personalitate/ego sau spiritul transcedental)? Din punct de vedere neurologic, se pare ca întrebarea poate fi reformulata astfel: oare alegerea provine dintr-o retea neurala existenta sau din cortexul frontal? Profitam de avantajul oferit de caracterul cuantic aleatoriu, ce ne permite sa alegem ceva nou, sau suntem un dispozitiv mecanic, ce actioneaza întotdeauna pe baza unor conditii preexistente (vechi)? Si ne întoarcem înca o data la întrebarea: în ce lume traim? Într-un univers viu, organic si interconectat sau într-unul divizat si imobil? Noi alegem.

Sa vorbim putin despre crearea realitatii. Este vorba de motivul pentru care cream ceea ce suntem, de nivelurile de la care cream si de modul în care facem aceste creatii mai constiente si mai puternice. Se pare ca extraordinarul nostru creier este conectat cu lobul frontal tocmai în acest scop. Dr. Dispenza spune: „Ceea ce ne diferentiaza de toate celelalte specii este raportul lobului frontal cu restul creierului. Lobul frontal e o zona a creierului responsabila de intentia ferma, luarea deciziilor, reglarea comportamentului si inspiratie. Si, pe masura ce dezvoltam aceasta abilitate ca fiinte umane, vom lua alte decizii care, de fapt, ne vor influenta potentialul si evolutia. O decizie care i-ar lua unui câine în mod literal mii de ani, poate fi rezolvata de fiinta umana în numai câteva momente, datorita dimensiunilor mai mari ale lobului frontal.”

Am vorbit asadar despre motivul pentru care dorinta e necesara si nu întotdeauna „rea”. Si iata de ce: pentru a aduce în realitate sanatatea, bogatia si fericirea trebuie sa luam decizii si sa ne aliniem la ele prin intentie. Iar daca înca simtiti o legatura imperfecta cu aceste lucruri, Ledwith ne explica mai departe: „Si de ce nu pot atinge aceste lucruri? În esenta, din cauza lipsei concentrarii. Nu putem sta concentrati, mintea umbla încolo si-ncoace, iar noi suntem prea puternic racordati la vibratiile planului material”. Aici e aici. Pentru ca intentia sa functioneze cu adevarat, ea trebuie sa fie focalizata – dar lumea în care traim ne solicita permanent atentia. Se cheltuiesc miliarde de dolari pentru a atrage atentia oamenilor. (Iar termenul operativ este cheltuiesc). E o dilema reala, observa dr. Dispenza, ca „majoritatea oamenilor se opresc deoarece cauta rezultatele dupa un efort foarte mic, iar când nu le vad renunta imediat la respectiva posibilitate. Totusi, potentialul exista si dupa momentul în care ei se opresc. Suntem foarte lenesi ca fiinte umane. Traim într-o lume conventionala si daca nu primim imediat exact ceea ce dorim, devenim nerabdatori”.

Dar, desigur, nu putem arunca vina pentru lipsa noastra de concentrare asupra lumii. Aceasta e o mentalitate de victima. Mai degraba, pentru a obtine o intentie buna, trebuie sa ne dorim acest lucru si sa luam deciziile necesare dezvoltarii ei. E vorba, de fapt, despre o reactie în lant cu rezultate extraordinare.

fragmente din cartea – What the Bleep Do We Know?! – Ce naiba stim noi, de fapt?!

Despre Cristian Terran
Nu crede nimic! Caută singur adevărul!

5 Responses to Între oglinzile realitatii

  1. Cornelia spune:

    excelent articolul Cristian!
    multumesc !

  2. dadatroll spune:

    Stai umpic trebuie si sa citesc casa inteleg ceva.

  3. bendisa spune:

    o alta carte buna, din care invatam cum sa ne transformam/imbunatatim realitatea este „Dincolo de gandirea pozitiva” scrisa de dr. Robert Anthony.

  4. bogdan spune:

    Corect, creierul nu poate inventa nimic nemaivazut, simtit,gustat,mirosit,sau auzit pana in acel moment. Doar prin experimente si schimbarea perceptiei despre realitate se poate mari aceasta constiinta. De unde putem trage concluzia ca un procent din asa numitele OZN-uri (lumini, forme neexplicate) poate fi cu totul altceva, peste perceptia noastra…….Forme noi, lumini noi,elemente din alte dimensiuni, entitati, sau chiar alte frecvente ce creierul nu le poate percepe dar produce o idee, ce pare ca se materializeaza in ceva cunoscut.

  5. Pulse Light spune:

    Frumoase explicatii stiintifice,minunate!!! Dar am si eu o intrebare.De ce ne obosim sa ne explicam unul altuia explicatii stiintifice,ezoterice prin miliarde de propozitii intrucat ne aflam in perimetrul infinitului? Pun pariu ca nu intelegeti intrebarea.Evident noi suntem initiatii care vor sa dezvaluieasca toate secretele misterioase din noi,adica sa stim absolut totul.Dar infinitul nu lasa sa se intample asta niciodata.De ce? Pentru ca ai intra in lumea plictisitiilor si ai avea o viata fara scop. Asta ar suna ca si cum as spune ca e mai bine sa fi prost uneori la unele subiecte. Afi destept,intelectual,citit este intradevar sa fii deasupra celorlalti.Dar sa avem grija sa nu mergem prea departe din punct de vedere al echilibrului nostru psihic ca inca nu suntem pregatiti pentru marele pas stiintific fie din subiect parapsihologic,paranormal,chimic,fizic,astronomic,astrofizic ,doar prin inaintarea evolutiei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: