Ziua în care clasa de mijloc se va ridica

Contrar credinţei populare, nu săracii şi nefericiţii sunt cei care fac revoluţiile în Occident, ci clasa de mijloc. A fost cazul în toate revoluţiile, începând cu Revoluţia Franceză, dar poate doar cu excepţia Revoluţiei din Octombrie, care a fost o lovitură de stat într-o situaţie de extremă dezordine politică.

Şi când decide această clasă de mijloc să înceapă revoluţia? În primul rând, nu este vorba despre clasa de mijloc în ansamblu, şi nici măcar de un grup organizat, sau de o comunitate, ci de liderii clasei de mijloc, cei care astăzi câştigă alegerile în Europa şi sunt trataţi de iresponsabili (fiindcă nu fac parte din clasa politică tradiţională geriatrică), dar care se revelează deodată a fi nu numai populari, ci de asemenea surprinzător de eficienţi.

Cetățeni de mâna a doua

În cazul clasic al Revoluţiei Franceze, rolul de avangardă revoluţionară a fost jucat de avocaţi, antreprenori, angajaţi ai administraţiei publice de la vremea respectivă şi de o parte din ofiţerii armatei. Factorul economic era important, dar nu primordial. Elementele declanşatoare ale mişcării revoluţionare au fost în primul rând lipsa de deschidere în viaţa publică, precum şi imposibilitatea de avansare socială. Atunci când aristocraţia a încercat să limiteze cu orice preţ influenţa avocaţilor şi oamenilor de afaceri, aceasta a condus la revoluţie. În toată Europa, cu excepţia cuminţicăi Anglii, noua clasă de mijloc, cu cetăţeni de categoria a doua, nu era în măsură să-şi croiască propria soartă.

Cum a rămas cu discriminarea astăzi? Ea este diferită şi asemenea deopotrivă. Desigur, aristocraţia nu mai monopolizează procesul decizional, dar bancherii, speculatorii bursieri şi cadrele superioare care câştigă sute de milioane de euro, împing deoparte cu măiestrie clasa de mijloc, care suferă consecinţe severe. Cipru este cel mai recent exemplu, şi foarte grăitor.

Dominația fosilelor

Dar există multe alte exemple. Să luăm de exemplu academicienii, care nu numai în Polonia, ci şi în întreaga Europă, tremură pentru locurile lor de muncă, mai ales dacă au ghinionul de a preda materii declarate de slabă utilitate de către Uniunea Europeană, statele membre şi multinaţionalele care dictează pieţei muncii.

În Slovacia, de exemplu, ştiinţele umaniste au fost practic nimicite, astfel încât specialiştii în istorie, gramatică, etnografie sau logică pot să-şi facă griji serioase. În curând, vor urma şi alte categorii profesionale. Precum şi funcţionarii administraţiei publice, al căror număr a crescut enorm în trecut. Este vina lor? Bineînţeles că nu. Şi ce poate face un funcţionar concediat cu 15 de ani de experienţă, care a cunoscut întotdeauna siguranţa locului de muncă? Probabil că nu mare lucru. La fel pentru tinerii absolvenţi lăsaţi pe marginea drumului pieţei muncii, precum şi pentru artişti, jurnalişti şi alte meserii fragilizate de sectorul digital.

Revoluţiile sunt zămislite din excluderi, profesionale, decizionale, şi din deficitul democratic. Precum şi din dorinţa de a abate bariera generaţională, sau cu alte cuvinte dominaţia moşilor.

Într-adevăr nu este o coincidenţă faptul că liderii Revoluţiei Franceze aveau în jur de 30 de ani, în timp ce vârsta medie a celor prezenţi la Congresul de la Viena (1815), care a restabilit orânduiala conservatoare în Europa, era de peste 60 de ani. Conducătorii europeni de astăzi au în mare parte între cincizeci şi şaizeci de ani, dar, având în vedere progresele medicinei, este probabil ca în 20 de ani, dna Merkel şi domnii Cameron, Tusk, şi Hollande să se învârtească încă pe lângă cârmă. Doar dacă nu sunt măturaţi de o revoluţie.

Strigătul revoluției

Toate căile de evoluţie ale actualei clase de mijloc, majoritar tânără, sunt blocate fie de miliardari, fie de bătrâni, sau în orice caz persoane care par astfel în ochii celor de 25 de ani. Această situaţie este explozivă. Greşim crezând că tinerii porniţi împotriva sistemului, dar lipsiţi de limbajul obişnuit al partidelor politice şi al mişcărilor politice structurate, nu vor putea ajunge la o revoltă organizată. Revoluţiile nu s-au făcut niciodată în numele unei anumite măsuri, ca de exemplu o supraveghere bancară mai strictă, ci fiindcă într-un moment dat nu se mai putea trăi astfel. Revoluţiile, în opoziţie totală cu metodele partidelor politice, nu folosesc limbajul politic. Revoluţiile ţipă, urlă, sunt prin natură dezordonate, şi pârjolesc pe unde trec.

Deci vrem sau nu o revoluţie? Pentru mine, probabil că nu, pentru că revoluţia înseamnă distrugere totală înainte de construirea unei noi ordini. Şi totuşi, politicienii noştri încă nu-şi dau seama că stau cu şezutul pe un butoi cu pulbere. Ei nu înţeleg, prea năuciţi de ideea fixă care-i obsedează: să se întoarcă la stabilitatea de acum zece, sau chiar treizeci de ani. Ei nu ştiu că în Istorie nu există întoarcere în urmă iar intenţiile lor corespund prea bine expresiei lui Karl Marx: Istoria se repetă, dar ca o farsă.

presseurop.eu