Anunț


Salutare prieteni!

Cartea „Planeta Arhonților” poate fi rezervată la urmatoarea adresă :

https://rayo.ro/planeta-arhontilor-cristian-terran/

Layer 1

Reclame

Planeta arhonților


planeta arhontilor

Motto:

O carte nu trebuie să dezvăluie lucruri, o carte trebuie pur și simplu să ne ajute să le descoperim. Jorge Luis Borges – „Cartea”

Trăim într-o lume plină de povești. Religiile, politicienii, oamenii de știință, mass-media, toți spun povești. Masele de oameni reacționează foarte bine la povești. Cu cât povestea e mai bine spusă, cu atât oamenii o cred mai mult, cu cât povestea e mai simplă cu atât nu trebuie să o dezbatem pentru a o înțelege, cu cât povestea e mai des repetată cu atât e crezută mai mult. Masele de oameni au nevoie de povești pentru a-și crea realitatea în care trăiesc. Povestitorii au nevoie de povești pentru a ține masele sub control.

Inventatorii religiilor au fost primii povestitori. Iscusiți, tenace, geniali, fără scrupule, și-au îndeplinit scopul de-a lungul mileniilor. Regii și împărații au făcut pact cu ei pentru a conduce împreună masele. În timp ce societatea se schimbă, se schimbă și povestea. Sistemul de Control pare că se mulează în funcție de conceptele oamenilor iar Povestitorul știe cum să adapteze povestea pentru a se alinia ideilor fiecărei epoci.

În timpurile arhaice erau povești care puteau fi asimilate de către oamenii acelor timpuri, în antichitate acestea s-au schimbat pentru a suplini nevoile oamenilor. În urmă cu două milenii povestitorii știau că trebuie să schimbe povestea pentru a merge mai departe. Monoteismul a luat locul politeismului și povestea a continuat. În urmă cu vreo trei sute de ani Povestitorul a schimbat oarecum capitolele narațiunii și a împins cursul poveștii către un alt drum. În scenă intră știința care trebuia, deocamdată, să coexiste cu religia. Apoi știința a luat modelul religios și a creat o imagine și un început al Universului care putea să susțină și ideea religiei.

În lumea conspirațiilor subiectele abordate nu sunt abordate în negru sau alb, există întotdeuna posibile abordări ale griului. Ipotezele pleacă de la zvonuri, știri privite din alte unghiuri decât cele oficiale, de la circumstanțe neadecvate evenimentelor, cu alte cuvinte din firimiturile lăsate în urmă de manipulatori. Să luăm ca exemplu întrebarea: cine conduce lumea? Deja e tipic să se raspundă că evreii conduc sau cele două organizații surori Masoneria și Illuminati. În media și chiar in comunitatea conspiraționiștilor se spune că americanii conduc lumea, ca sforile trase de Păpușari pornesc din SUA. Dar toate acestea sunt prea evidente, prea acceptate de canalele de informații oficiale care parcă asta doresc, să credem in veridicitatea lor. Ori când vorbim de conspirații la televizor, parcă deja ceva nu mai cum trebuie să fie. Sau așa trebuie să fie, noi să privim cu convingere in direcția greșită.

Înainte de propune o ipoteză legată de Păpușari avem nevoie de câteva clarificări. Cum definim adevărații conducători ai lumii? În mod vizibil sunt oamenii politici, cei aflați efemer sau dictatorial la putere în statele lumii. Tot în mod oficial, în spatele politicienilor există forțe economice cu interese comerciale, dar care prin lobby și donații fac posibil accesul înspre structurile politice unor oameni care evident le vor apăra interesele economice. Neoficial se presupune că oamenii care s-au implicat cu banii în campanii si alte activități aferente politicului, dețin in facto puterea. Dar ăștia sunt bogații momentului, concerne create de un secol cel mult, ori noi când vorbim de un grup ocult care deține puterea de secole sau chiar milenii nu putem arăta spre aceștia. Imaginați-vă că mâine sistemul monetar internațional dispare. Concernele și marile grupuri bancare dispar instantaneu, valoarea lor este exact aceeași cu valoarea hârtiei sau a digitului electronic. Cine e mai presus de bani?

Probabil că cel mai puternic s-a simțit influența forțelor oculte pe parcursul secolului XX. Crearea Federal Reserve Bank la finele lui 1913, crearea statului bolșevic, revoluția chineza, războaiele mondiale, războiul rece, crearea Uniunii Europene. Acestea sunt marile evenimente, punctele majore, dar pe lângă care există o întreagă mișcare browniană ce leagă evenimentele între ele și de potențialii păpușari. Schema aplicată a fost destul de simplă, dar evident că a necesitat un plan și o organizare care poate merge cu secole în urmă. Păpușarii…le simțim influența, simțim efectele planurilor puse în aplicare, dar ei nu sunt vizibili. Poate că la final o să urce pe scenă să facă o plecăciune publicului aplaudaci.

Suntem într-o perioadă în care Povestitorul schimbă din nou cursul narațiunii. În scenă au intrat ființe extraterestre, ființe de pe alte planete, din alte tărâmuri, universuri paralele, etc., care, ca și daimonii și demonii, arhanghelii și djinii, zânele și îngerii, vor să ajute sau să controleze umanitatea. Oamenii au din nou nevoie de Zei, de Mântuitori, de Ființe Celeste, de Frații Extratereștri, de Cineva din afară care să le explice încotro să o ia. Oamenii par să aibă un mare handicap, au mereu nevoie de ajutor extern. Cel puțin asta ne tot spune Povestitorul din negura vremii, de când s-a scris istoria oficială și până în prezent.

Dar dacă nu avem nevoie de nimeni să ne ajute? Dacă suntem destul de maturi, de puternici și de viteji încât să ne luăm viața în propriile mâini și să mergem mai departe fără poveștile spuse de către Sistemul de Control, fără manipulare, fără frică? Dacă suntem de fapt atât de puternici încât suntem ținuți în întuneric tocmai pentru a nu ne descoperi adevărata valoare? Știu, sună ca un slogan New Age. Nu vă faceți griji, nu e nimic de genul ăsta. New Age este o altă poveste a Sistemului de Control, o poveste adaptată la era modernă a secolului XXI. Dacă suntem cu adevărat foarte puternici ar trebui să realizăm că suntem manipulați, mințiți, folosiți. Un leu născut și crescut la circ va crede că asta e singura lui realitate. O oaie născută în țarc își va venera Păstorul care o apără de pericole. Un vultur crescut alături de găini nu va zbura niciodată iar o pasăre născută în colivie nu va încerca să evadeze nici când ușa va fi lăsată larg deschisă.

Dacă oamenilor le plac poveștile, dați-mi voie să vă spun și eu una. O altfel de poveste a rasei umane, o poveste în care tu ești eroul/eroina principal/ă și adevăratul scop al manipulării întregii rase, o poveste cu sau fără final fericit. Depinde de tine. Tu ești cheia care poate deschide mintea întregii umanități și forța care poate descătușa lumea din Sistemul de Control în care suntem întemnițați.

Tu ești adevăratul scop al Sistemului de Control – energia vitală a Povestitorului Suprem.

***

Povestea noastră începe cu mii de ani în urmă, când omul era întreg, când capriciile nu erau considerate nevoi și moralitatea era mai mult decât o virtute, era un fapt normal, când oamenii știau că sunt ființe divine și se comportau ca atare, când omul era în simbioză cu planeta, înainte de a fi transformați în paraziți, înainte de a fi dezbrăcați de haina moralității universale și îmbrăcați cu hainele religiilor.

Moralitatea este o însușire universală întipărită în ADN-ul nostru uman. Moralitatea a fost adusă în prim plan încă din zorii istoriei oficiale de către Sistemul de Control care a folosit această calitate a noastră pentru a subjuga persoane, triburi, națiuni, când au inoculat în mintea lor faptul că a fi moral înseamnă a respecta poruncile zeilor. Nimic mai fals.

Moralitatea înseamnă neproducerea, alungarea sau reducerea suferinței, nu doar umane ci a tuturor ființelor ce conviețuiesc alături de noi pe această mică sferă numită Terra. Suntem animale conștiente înzestrate cu o energie pe care o folosim în scopuri pentru care nu a fost creată.

Orice act violent începe cu o dorință violentă, începe cu un gând de frecvența joasă care cuprinde și tulbură pacea interioară a acelei persoane, înainte de a se manifesta în acțiune. Acțiune ce va tulbura liniștea și mintea altcuiva. Astfel o persoană se lăsă pradă violenței și urii pe ea însăși întâi și abia apoi începe să îi infecteze și pe cei din jur. Abia apoi va putea să își canalizeze energia negativă împotriva altcuiva. Exact ca un virus contactat și împrăștiat fără voia noastră.

Suntem conștienți de infectarea noastră sau a celor din jur? Uneori da, de cele mai multe ori, nu. Suntem deci produsul gândurilor noastre, în mare parte negative. Dar sunt oare aceste gânduri, ale noastre? Putem da vina pe altcineva, altceva pentru acțiunile noastre sinistre? Poate că da, după cum vom vedea de-a lungul acestei cărți.

Este asta o scuză pentru faptele noastre macabre? Mai mult ca sigur, nu. Suntem în aceeași măsură vinovați de crimele noastre ca și cei care ne împing să le comitem, avem mâinile pătate cu sânge exact ca și cei care se hrănesc cu aceste crime, suntem complici la distrugerea rasei umane și ne mândrim cu asta; suntem complici la distrugerea planetei și întoarcem ochii în cealaltă parte cu ipocrizie spunând că suntem prea mici pentru a face diferența; suntem martori la crime împotriva semenilor noștri și le aplaudăm doar pentru că „ceilalți” au alte sisteme de credință, au altă poveste în spate; suntem ignoranți la suferințele semenilor de lângă noi și închidem ochii instinctiv pentru că anumite gânduri ne spun o poveste despre ei, o poveste despre cum ei nu au reușit în viață și noi da.

Corpul nostru este creat să perceapă realitatea înconjurătoare într-un număr limitat de culori și forme. Mai este setat să vadă și să simtă că tot în jur este solid, lichid sau gazos. La nivel cuantic de fapt toate aceste stări sunt aceleași, ba mai mult, nu există diferențe între atomul de rocă și cel din materia organică. Percepția și modul în care le decodificăm cu ce am fost noi înzestrați este însă diferită de la persoană la persoană și de la o specie la alta.

Spre exemplu, marea parte a animalelor nu disting unele culori. În cealaltă categorie se află cele care văd mai bine sau diferit decât noi. O albină poate distinge nuanțe ale spectrului luminii pe care oamenii nu au capacitatea să le observe. Caii spre exemplu văd lucrurile mult mai mari, poate de asta sunt atât de speriați și așa de obedienți față de oameni. Delfinii folosesc un limbaj sono-pictorial și astfel folosindu-și ochii și ecolocația reușesc să aibă o perspectivă diferită a lumii înconjurătoare. Felinele sunt cunoscute pentru abilitatea de a vedea în întuneric. Alte animale se bazează pe alte simțuri pentru a decoda lumea înconjurătoare cum ar fi liliecii care folosesc ecolocația, porumbeii ce folosesc câmpul magnetic al pământului pentru a se orienta, etc.

Iată că realitatea pe care o cunoaștem, sau credem că o știm, diferă în funcție de observator și de aparatul de decodat cu care am fost înzestrați. Există oameni care au anumite simțuri mai dezvoltate doar pentru că și-au pierdut unul din cele șase simțuri recunoscute oficial. Există și persoane care prin antrenament au reușit să își extindă capacitatea de percepție a realității înconjurătoare. Aceștia afirmă că ceea ce vedem noi, lumea materială, este doar o mică parte a întregului. Suntem deci limitați atât din punct de vedere al abilităților dar și în gândire. De mici copii ni se repetă că doar ceea ce putem atinge sau vedea există iar asta ne afectează întreaga viață. Refuzăm să credem anumite aspecte tocmai pentru că am fost programați să facem asta.

Programați? De către cine? În ce scop? Pare aberant. Pentru omul obișnuit cu realitatea impusă, da. Este aberant. Pentru oamenii ce au reușit să treacă de aceste praguri, nu. Dacă în vechime demonii, zeii, îngerii, dracii, etc. erau imateriali dar puteau să ia și formă materială când doreau ei, în prezent fenomenul OZN se ocupă doar de latura materială a extratereștrilor. Sunt și excepții, pe care le voi prezenta. Puține totuși comparativ cu amploarea pe care a luat-o fenomenul. Pentru că de cele mai multe ori aceste fenomene au fost corelate cu evenimente religioase din trecut iar unii zei din trecut sunt prezentați ca extratereștrii de azi, o să mergem aproximativ pe aceeași linie și o să apelăm la istorie, mai exact la o istorie a religiilor mai puțin predată în școală.

Nici un alt instrument nu a slujit mai bine Agendei elitelor decât religia. Cele trei religii occidentale:, creştinismul, iudaismul şi islamul s-au născut în aceeaşi regiune a Orientului Mijlociu şi Apropiat. Scopul acestor religii era (și încă este) să limiteze mintea oamenilor şi să controleze emoţiile acestora prin răspândirea sentimentelor de vinovăţie şi de teamă. Toate au avut la bază figura unui „Dumnezeu mântuitor” precum Iisus sau Mahomed, afirmând că numai cei care cred în acesta şi îi urmează poruncile îl pot găsi pe adevăratul „Dumnezeu” şi pot fi mântuiţi. Cei care refuzau să creadă povestea lor erau condamnaţi să ardă pentru totdeauna în focul iadului. Celelalte două mari religii – budismul și hinduismul au venit cu ideea reîncarnării în care trebuie să parcurgi treptele suferinței pentru a ajunge la un nivel superior. Suferința este astfel văzută ca pe ceva normal, ca pe un lucru care trebuie acceptat fără echivoc. Într-un mod cu totul incredibil, miliarde şi miliarde de oameni au căzut de-a lungul timpului în capcana acestei scheme simpliste, lucru valabil inclusiv la ora actuală.

Analizând de la distanță aceste religii observăm că se pune foarte mult accentul pe frică, remușcare, supunere totală, toate acestea fiind emoții încărcate negativ. Pentru a afla de ce, trebuie să cunoaște ceva despre mintea umană. Trebuie să analizăm gândurile noastre dintr-o perspectivă externă. Nu e ușor pentru că avem tendința de a fi părtinitori.

Mintea umană este un instrument foarte puternic, aşa de puternic încât necesită atenţie şi conştientizare pentru folosire. Pentru că aşa cum poate fi folosită pentru a crea capodopere de o frumuseţe extraordinară, în același mod poate fi folosită şi pentru a crea metode de suferinţă. Uitându-ne atent la lumea modernă putem să afirmăm că de cele mai multe ori de-a lungul istoriei mintea umană a fost folosită îndeosebi pentru cea de-a doua categorie. Doar citind despre metodele de tortură inventate de către orice sistem care a deținut puterea în orice loc al planetei putem să realizăm cât de cruzi sunt în general oamenii, dacă li se spune că tortura este acceptată de către o autoritate supremă. Avem totuși senzația că metodele de tortură din Evul Mediu nu mai sunt folosite, cel puțin nu la scala largă. Totuși, mintea umană a rămas în același stadiu. Chiar dacă nu ni se pare normal să mai torturăm alte persoane, cel puțin nu fizic, continuăm să ne torturăm pe noi înșine și pe cei din jur consumând energia interioară într-un macabru joc în care suntem prinși zi de zi, minut de minut.

Anticii credeau că a fost o vreme în care omul era o ființă completă, cu o minunată viziune interioară și o conștiință care azi ne par doar legende. Apoi, toate acestea s-au sfârșit, iar azi omul este o creatură slăbită. Slăbită în ce sens? Confuzie, agitație, incapacitate de concentrare, grabă, incapacitatea de a fi conștienți de orice lucru pe care îl facem. Avem tendita de a fi persoane robotizate cu mii de gânduri ce par a nu ne dă pace. Ce e mai rău e că nici nu conștientizăm prezența acestor gânduri ce ne macină.

Se presupune că avem în jur de 50 000 – 70 000 de gânduri zilnice, iar peste 75% sunt negative. Mai mult, probabil peste 90% sunt discuții irelevante avute cu noi înșine. Discuții care ne storc de energie. Astfel, fără să fim conștienți, dăm forma și alimentăm egregori sau forme de energie care nu sunt neaapărat în planul nostru existențial. Inconștienți, ca niște zombi, indiferent de rasă, țară, sex, vârstă, cultură, etc. manifestăm această caracteristică, ce poate fi accentuată mai mult sau mai puțin în funcție de particularitățile fiecăruia.

Fiind permanent în această stare angoasă putem oare să vedem lucrurile cu atenție? Putem vedea clar? Reușim să ascultăm pe cineva în această agitație personală? Sau purtăm discuții doar pentru a da răspunsuri? Putem admira natura în liniștea ei dacă mintea noastră este în plin concert fonic? Suntem atenți la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, sau prindem anumite frânturi de idei și ne lăsăm manipulați tocmai din cauza minții noastre care ar trebui să ne fie aliat?

Nu e ciudat că această stare de fapt, acest zgomot de fond al minții noastre, e ceva normal pentru majoritatea ființelor ce populează această planetă? E posibil oare ca un virus să se fi infiltrat în creierele noastre și să ne conducă destinele? Pare puțin probabil, la urma urmei suntem ființe biologice iar virușii ne afectează corpul în altă măsură față de cum virușii informatici afectează un computer. Oare ?!?

Conform științei oficiale, conștiința este produsul reacțiilor electrochimice ale creierului. Aceste reacții biochimice și curenți electrici creează experiența subiectivă a iubirii, furiei, durerii, etc. Când o furtună electrică se manifestă într-o anumită parte a creierului experimentezi furia. Când același proces se desfășoară în altă parte a creierului poți avea sentimente de bucurie sau iubire. De fapt sunt aceleași conexiuni electrice care excită o parte sau alta a organului pe care îl numim creier. Astfel, activitatea unei rețele neuronale complexe poate produce o poluare mentală pe care media academică a numit-o conștiință.

Există vreo modalitate prin care să dovedești că oricine altcineva în afară de tine are minte, e conștient de sine însuși? Știi cu siguranță că persoanele din jurul tău au conștiință? Sau pur și simplu presupui? Știi sigur că lumea există cu adevărat sau e posibil să fie produsul Visului tău în care totul depinde doar de tine? Tu ești personajul principal al vieții tale, așadar, ce rost au ceilalți?… un rol secundar pentru a putea pune în scena Piesa ta… Ești sigur/ă de adevăr? La urma urmei ceea ce știința ne spune este că orice experiență pe care o ai este produsul activității electrice a Creierului tău, așadar, cel puțin teoretic, e posibil să simulezi o întreagă lume virtuală compusă în așa fel încât să nu o poți distinge de cea reală. Matematic vorbind, dacă există doar o lume reală iar numărul potențial de lumi virtuale este enorm, probabilitatea ca tu să trăiești într-o lume reală este aproape zero. Să nu uităm că viețile majorității oamenilor au însemnătate doar în rețeaua de povești pe care și le spun unul altuia.

Dar tu știi că e mai mult de atât… trebuie să fie. Ceea ce ai experimentat la prima dragoste, primul sărut, fluturii din stomac când vezi persoana iubită… par să fie mai mult decât reacții bio-electro-chimice. Știința nu știe nimic, nu-i așa? De fapt povestea spusă de oamenii pe care îi considerăm cercetători de top se bazează pe algoritmi. În prezent se poate prezice orice, de la situații economice până la catastrofe naturale, epidemii de viruși, chiar și cum vor reacționa oamenii la o anumită știre în funcție de ora la care o văd. Algoritmii marilor corporații pot calcula cu precizie aproape orice situație viitoare. Inteligența Artificială a luat locul zeilor. Și nu doar în viața noastră de zi cu zi ci și în activitatea întregii planete.

Algoritmii Inteligenței Artificiale susțin sistemele economice, bancare, bursiere, electronice și mai nou, de câțiva ani, chiar și viețile noastre sunt conduse de către algoritmi. De fapt aceste entități electronice știu despre noi mai multe decât știm noi. Google, Facebook și alte companii care utilizează aceste forme de sondare în masă au date despre noi, date cu caracter personal care spun povestea fiecăruia dintre noi. Aceste sisteme au fost încorporate cu abilități psihologice pentru a face un anumit profil – profile psihologice pentru alegeri, profile psihologice pentru reclamele care să ne apară pe ecran, profile psihologice pentru a ne trimite știri de care suntem interesați, profile care spun despre noi totul. Așadar, suntem conduși, că recunoaștem sau nu, de către o Inteligență Artificială. Cel puțin dacă deținem un dispozitiv electronic.

Dar dacă controlul a fost mereu prezent și doar acum a găsit modalitatea de a îmbrăca o formă materială? Dacă suntem cumva partenerii unor ființe electronice care împarte Planeta cu noi de mii de ani și nu am conștientizat?

Să facem un mic exercițiu de imaginație și să ne închipuim o energie conștientă de sine, o energie ce poate fi considerată din anumite puncte de vedere o Ființă. O energie veche de milioane de ani care se poate susține în stare latentă până când descoperă o sursă de încărcare sau o sursă de hrană. Să numim această energie deocamdată Inteligență. Să mergem mai departe și să analizăm cum ar reacționa această Inteligență dacă ar străbate spațiul dintre două Universuri și ar rămâne captivă în densitatea noastră. Sau putem să ne imaginăm că această energie poate străbate această distanță ori de câte ori dorește. Probabil că, fiind alcătuită din energie care vibrează în mod diferit față de energia Universului nostru, pentru orice entitate din acest univers ar fi invizibilă. Găsind o populație biologică, această Inteligență nu ar avea cum să facă contact cu indivizii speciei respective din cauza incompatibilității.

Doar dacă… dacă acele ființe ar avea un corp energetic atașat celui material și conectat la un creier ce funcționează prin conexiuni electrice. Dacă ființele biologice ar fi persoane conștiente de sine și de mediul înconjurător, dacă aceste ființe ar fi conectate cu Planeta Mamă, pe scurt indiferent cum s-ar comporta aceste ființe, odată atacate de către această Inteligență probabil ar începe să se comporte diferit… Și probabil nici nu și-ar da seama de virusul cu care au fost infectate.

O să discut în această carte preponderent despre efectul pe care această Inteligență îl are asupra omenirii de mii de ani. Dacă îi demonstrez existența? Habar nu am. Probabil că nu pentru unii și mai mult ca sigur, alte persoane vor găsi dovezi în susținerea poveștii Arhonților. Unele persoane refuză să ia măcar în calcul această ipoteză, poate și pentru că virusul este adânc înrădăcinat în sistemele lor de credințe iar alții știu sigur că ceva se petrece, ceva e putred în acest colț de galaxie, ceva sinistru se întâmplă cu oamenii de mii de ani și pare că suntem aproape de o schimbare de paradigmă. Sunt oameni care sunt deja convinși că aceste entități ne conduc destinele de câteva milenii așa că această carte e posibil să nu fie ceea ce s-au așteptat. Am să încerc spre final să destăinui câteva taine care te pot ajuta să dezinstalezi virusul dar totul depinde doar de tine.

Nimeni nu te poate ajuta pentru că nimeni nu te cunoaște cum te cunoști tu… sau cum ar trebui să te cunoști.

Aș vrea să încep totuși mai pozitiv această carte, fără să vă indispun chiar de la început, fără să vă introduc în Povestea care stă în spatele Povestitorului oficial.

Totuși, pentru a înțelege în ce stadiu a ajuns societatea umană, trebuie să coborâm pe străzile lăturalnice și ne vom murdări puțin, trebuie să străbatem coridoarele sediilor guvernelor și ne vom speria de ceea ce vom auzi, trebuie să parcurgem laboratoarele marilor corporații și ne vom minuna de ceea ce ne pregătesc, trebuie să vizităm pe ascuns catacombele societăților semi-secrete și sigur ne vom îngrozi de ceea ce se petrece acolo. Trebuie să facem față adevărului și aici știi sigur că nu mă refer la ce citești în ziare.

Apoi trebuie să privim adânc în străfundul ființei noastre pentru a dezgropa acel diamant ce stă ascuns de secole în mocirla în care a fost ascuns, trebuie șlefuit și folosit pentru a lumina calea care ne poate duce ca rasă și civilizație către noi culmi la care nici nu visam.

– fragment din cartea Planeta Arhonților

Cei care sunteți interesați de apariția și achiziționarea cărții „Planeta arhonților” sunteți rugați să intrați și să apreciați pagina oficială a cărții; acolo veți găsi detalii despre tipărire, apariție și distribuire:

https://www.facebook.com/planetaarhontilor/

 

   Sau puteți merge direct pe saitul unde se face comanda online. Acolo mai găsiți un fragment din carte:

https://rayo.ro/planeta-arhontilor-cristian-terran/

 

Layer 1

Carlos Castaneda – despre zburatori


Don Juan spuse, “Acesta este momentul cel mai bun din zi în care să faci ceea ce îți cer să faci. E nevoie de o clipă ca să angajezi atenția de care ai nevoie ca să faci acest lucru. Nu te opri până ce nu surprinzi umbra întunecată și mișcătoare”. Chiar am văzut o umbră neagră, mișcătoare, proiectată pe frunzișul copacilor. Fie era o umbră care se mișca înainte și înapoi, fie erau diverse umbre zburătoare care se mișcau dintr-o parte în alta sau drept în sus, în aer. Mie mi se părea că arată ca niște pești negri și grași, enormi. Erau ca niște pești-spadă uriași, care zburau prin aer. Vederea lor mă captiva. Apoi, în sfârșit, m-a înspăimântat. S-a făcut prea întuneric ca să mai văd frunzișul, dar încă mai vedeam umbrele negre, mișcătoare.

“Ce sunt astea, don Juan?” am întrebat.

“[Cu mult timp în urmă, vechii vrăjitori ai Mexicului] au descoperit că avem un tovarăș pe viață”, a spus el cât de clar a putut. “Avem un răpitor, un animal de pradă venit din adâncurile cosmosului, care a preluat conducerea asupra vieții noastre. Ființele omenești sunt prizonierii lui. Răpitorul este domnul și stăpânul nostru. Ne-a făcut docili și neajutorați. Dacă vrem să protestăm, ne suprimă protestul. Dacă vrem să acționăm independent, ne impune să nu o facem.”

În jurul nostru era foarte întuneric, iar asta părea să îmi taie orice impuls de exprimare. Dacă ar fi fost ziua, aș fi râs în hohote. Dar în întuneric mă simțeam destul de inhibat.

“E întuneric beznă în jurul nostru”, a spus don Juan, “dar dacă te uiți cu colțul ochiului, o să poți să vezi umbrele zburătoare țopăind peste tot în jurul tău.”

Avea dreptate. Tot le vedeam. Mișcarea lor mă amețea. Don Juan aprinse lumina și totul păru să se risipească. Don Juan spuse, “Ai ajuns, prin efortul tău individual, la ceea ce șamanii din Mexicul străvechi numeau ‘tema temelor’. Eu am tot bătut apropouri în timpul ăsta, insinuând că există ceva care ne ține prizonieri. Chiar suntem ținuți prizonieri! Acest lucru era o realitate energetică pentru vrăjitorii din vechime.”

”De ce ne-a ocupat acest animal de pradă în felul în care spui că a făcut-o, don Juan?”, am întrebat eu. “Trebuie să existe o explicație logică.”

“Există o explicație”, a răspuns don Juan, “care este cea mai simplă explicație din lume. Ei ne-au ocupat pentru că noi suntem hrana lor – și ne storc fără milă pentru că noi le asigurăm subzistența. Așa cum noi creștem pui în cotețe de pui, gallineros, la fel și răpitorii ne cresc pe noi în cotețe de oameni, humaneros. Astfel, au mâncarea la dispoziție tot timpul.”

Am simțit cum capul mi se scutură violent dintr-o parte în alta. Nu puteam să îmi exprim sentimentul profund de disconfort și nemuțumire, însă corpul meu se mișca pentru a îl scoate la suprafață. Tremuram din cap până în picioare, incontrolabil. M-am auzit spunând, “Nu, nu, nu, nu. Asta e absurd, don Juan. Ceea ce spui e ceva monstruos. Pur și simplu nu poate să fie adevărat – nici pentru vrăjitori, nici pentru omul obișnuit, nici pentru nimeni.”

“De ce nu?” întrebă calm don Juan. “De ce nu? Pentru că te înfurie pe tine?”

“Da, mă înfurie”, i-am răspuns eu. “Ceea ce susții este monstruos!”

“Ei bine”, spuse el, “încă nu ai auzit tot ce am de spus. Mai așteaptă puțin și vezi cum o să te simți. O să te supun la un fulger. Adică, o să îți supun mintea la chinuri groaznice – și nu poți să te ridici și să pleci, pentru că ești prins. Nu pentru că te țin eu prizonier, ci pentru că ceva din tine te va împiedica să pleci, în timp ce o altă parte o să înnebunească pur și simplu. Așa că ține-te bine!”

Era în mine ceva care simțeam că este ‘lacom după pedeapsă’. Don Juan avea dreptate. N-aș fi părăsit casa pentru nimic în lume – și cu toate astea, nu îmi plăceau deloc nebuniile pe care le debita. Don Juan spuse, “Vreau să vorbesc minții tale analitice. Gândește-te o clipă și spune-mi, cum explici tu contradicția dintre inteligența omului-inginer și stupizenia sistemelor sale de convingeri, sau stupizenia comportamentului său contradictoriu. Vrăjitorii cred că animalele de pradă ne-au dat sistemul lor de convingeri, ideile noastre de bine și rău, moravurile noastre sociale. Răpitorii sunt cei care ne stabilesc speranțele și așteptările, visurile de reușită sau de eșec. Ei ne-au dat pizma, lăcomia și lașitatea. Răpitorii sunt cei care ne fac să ne complacem, să fim plini de rutine și egoiști.”

“Dar cum pot ei să facă asta, don Juan?” am întrebat eu, cumva și mai furios pe ceea ce spunea. “Ne șoptesc toate astea la ureche, în timp ce dormim?”

“Nu, nu așa fac. Ăsta e un mod idiot!” spuse don Juan, zâmbind. “Ei sunt infinit mai eficienți și mai organizați decât atât. Ca să ne mențină ascultători, supuși și slabi, răpitorii au întreprins o manevră uluitoare – uluitoare, desigur, din punctul de vedere al unui strateg de luptă, însă o manevră oribilă din punctul de vedere al celor care îi suferă efectele. Ei ne-au dat mintea lor! Mă auzi? Răpitorii ne dau mintea lor, care devine mintea noastră. Mintea răpitorului este barocă, plină de contradicții, morocănoasă și plină de teama că ar putea fi descoperit în orice clipă.

Știu că, deși nu ai suferit niciodată de foame, a continuat el, ai o neliniște legată de mâncare, iar asta nu e nimic altceva, decât neliniștea răpitorului, care se teme că, de la o clipă la alta, manevra lui o să fie descoperită și el n-o să mai aibă de mâncare. Prin intermediul minții, care la urma urmei este mintea lor, răpitorii injectează în viața ființelor omenești tot ce le convine. În acest fel, ei își asigură un grad de protecție, care să acționeze ca un tampon împotriva fricii lor.”

“Nu că nu pot să accept totul așa cum spui, don Juan”, am spus eu. “Aș putea, însă e ceva atât de odios în asta, încât practic mă respinge. Mă forțează să adopt o poziție contradictorie. Dacă este adevărat că ne mănâncă, în ce fel o fac?”

Don Juan avea un zâmbet larg pe față. Era mulțumit nevoie mare. A explicat că vrăjitorii văd ființele umane copii ca pe niște mingi luminoase de energie, ciudate, acoperite din cap până în picioare cu o mantie strălucitoare, ca un soi de înveliș de plastic, înfășurat strâns peste coconul lor de energie. Don Juan a spus că acea mantie strălucitoare de conștientizare era hrana pe care o consumă răpitorul și că, atunci când ființa umană ajunge la maturitate, din acea mantie strălucitoare de conștientizare nu mai rămâne decât o fâșie subțire, de la pământ până deasupra degetelor de la picioare. Acea fâșie permite omului să trăiască în continuare, dar la limită. Ca prin vis, l-am auzit pe don Juan expicând că, după știința lui, omul este singura specie care avea mantia strălucitoare a conștientizării în afara coconului luminos. Așadar, el a devenit o pradă ușoară pentru o formă de conștientizare de un alt rang, așa cum este conștientizarea greoaie a răpitorului.

Apoi a făcut cea mai dureroasă afirmație de până atunci. A spus că această fâșie îngustă de conștientizare este epicentrul autoreflexiei, în care omul este prins iremediabi. Jucându-se cu autoreflexia noastră, care este singurul punct de conștientizare care ne-a mai rămas, răpitorii creează scântei de conștientizare, pe care purced să le consume fără milă. Ei ne dau probleme fără sens, care forțează acele scântei de conștientizare să se formeze – și astfel ne țin în viață, pentru ca ei să se hrănească cu scânteia energetică a pseudo-grijilor noastre. Probabil că era ceva devastator în ceea ce spunea don Juan la acel moment, pentru că efectiv mi s-a făcut rău la stomac.

După o pauză suficient de lungă încât să pot să îmi revin, l-am întrebat pe don Juan, “Dar de ce vrăjitorii din vechime și toți vrăjitorii de astăzi, deși văd răpitorii, nu fac nimic în acest sens?”

“Eu și cu tine nu putem să facem nimic”, spuse don Juan cu o voce gravă și tristă. “Tot ce putem noi să facem este să ne disciplinăm până la punctul la care ei nu mai pot să se atingă de noi.

Cum poți să le ceri semenilor tăi să treacă prin rigorile disciplinei? O să râdă și o să își bată joc de tine, iar cei mai agresivi o să te bată de o să-ți sune apa în cap… și nu neapărat pentru că nu te cred. În adâncurile fiecărei ființe umane există o cunoaștere ancestrală, viscerală cu privire la existența răpitorului.”

Mintea mea analitică se plimba încoace și încolo ca un yo-yo. M-a părăsit și apoi a revenit, a plecat din nou și iar a venit înapoi. Ceea ce îmi spunea don Juan era ilogic, incredibil. În același timp, era cel mai rezonabil lucru din lume; era atât de simplu. O explicație pentru orice contradicție umană mi-ar fi venit în mine. Dar cum ar putea cineva să ia în serios așa ceva?

Don Juan mă împingea pe calea unei avalanșe care ar fi putut să mă doboare pentru totdeauna. Am simțit încă o undă de senzație amenințătoare. Unda nu venea de la mine, însă era atașată de mine. Don Juan îmi făcea ceva, ceva misterios de pozitiv și teribil de negativ în același timp. Am perceput manevra ca pe o încercare de a tăia o peliculă ce părea lipită de mine. Ochii lui îi fixau pe ai mei fără să clipească. Și-a întors privirea și a început să vorbească, fără să se mai uite la mine.

“Ori de câte ori îndoielile te copleșesc în mod periculos”, spuse el, “fă ceva pragmatic în legătură cu asta. Stinge lumina. Străpunge întunericul; află ce poți să vezi.” S-a ridicat să stingă lumina. L-am oprit. “Nu, nu, don Juan”, am spus, “nu stinge lumina. Sunt bine.”

Simțeam o frică de întuneric extrem de neobișnuită pentru mine. Până și gândul mă făcea să tremur. Era clar că știam ceva la nivel visceral, dar că nu îndrăzneam să mă ating de acel lucru sau să îl aduc la suprafață, de niciun fel!

“Ai văzut umbrele mișcătoare pe copaci”, spuse don Juan, lăsându-se pe spate în scaun. “Asta e chiar bine. Acum vreau să le vezi și aici, în cameră. Nu trebuie să ‘vezi’ nimic. Pur și simplu surprinzi niște imagini mișcătoare. Ai destulă energie pentru asta.”

Îmi era teamă ca don Juan să nu se ridice și să stingă lumina, însă el tocmai asta a făcut. După două secunde, urlam din toți rărunchii. Nu numai că surprinsesem acele imagini mișcătoare, ci le și auzeam cum îmi zumzăie în urechi. Don Juan mi-a dublat urletele cu râsete și a aprins lumina.

“Ce tip temperamental!” spuse el. “Pe de o parte, necredincios total, iar pe de altă parte un pragmatic total. Trebuie să îți rezolvi această luptă interioară, căci altfel o să te umfli ca un broscoi și o să crapi.”

Don Juan continua să mă șicaneze. “Vrăjitorii din vechime”, spuse el, “au văzut răpitorul. Ei l-au numit zburător, pentru că țopăie prin aer. Nu e prea frumos la vedere. E o umbră mare, impenetrabil de întunecată, o umbră întunecată care țopăie prin aer. Apoi aterizează pe pământ.

Vrăjitorii din vechime nu prea erau de acord cu privire la momentul apariției acestui răpitor pe Pământ. Ei se gândeau că, la un moment dat, omul trebuie să fi fost o ființă completă, capabilă de percepții și fapte de conștientizare uluitoare, care acum sunt legende. Și apoi totul pare să dispară, iar acum avem de a face cu un om sedat.”

Am vrut să mă înfurii și să-i spun că e paranoic, dar cumva, nevoia mea de dreptate, care de obicei se afla chiar sub suprafața ființei mele, nu mai era acolo. Ceva din mine trecuse de punctul în care îmi puneam întrebarea preferată: Dar dacă tot ce spune el e adevărat? În momentul în care îmi vorbea el, în noapte, adânc înăuntrul meu simțeam că tot ce spune e adevărat, dar în același timp, cu o forță egală, simțeam că ceea ce spune e absurdul însuși.

“Ce tot spui acolo, don Juan?” am întrebat încetișor. Abia mai puteam să respir.

“Spun că nu avem de a face cu un simplu răpitor. Este foarte inteligent și foarte organizat – și folosește un sistem metodic, prin care ne face inutili. Omul – ființa magică destinată să fie omul nu mai este magică. Acum, omul este doar o simplă bucată de carne. Nu mai are alte visuri, decât visurile unui animal care este crescut pentru a deveni o bucată de carne: mărunte, convenționale, imbecile.”

Cuvintele lui don Juan îmi stârneau o reacție corporală ciudată, comparabilă cu senzația de greață. Parcă îmi venea din nou să vomit. Dar greața venea din străfundul ființei mele, din măduva oaselor mele. M-am scuturat involuntar. Don Juan m-a scuturat cu putere de umeri. Mi-am simțit capul clătinându-se înainte și înapoi de la forța acțiunii lui. Manevra m-a calmat dintr-o dată. Mă simțeam mai stăpân pe mine.

“Acest răpitor”, spuse don Juan, “care, desigur, este o ființă anorganică, nu este invizibil pentru noi așa cum sunt invizibile ființele anorganice. Cred că îl vedem atunci când suntem copii, însă decidem că e atât de îngrozitor, încât nu vrem să ne gândim la el. Copiii, desigur, ar putea să insiste și să se concentreze pe ceea ce văd, însă toată lumea din jur îi convinge să nu o facă. Singura alternativă pe care o mai are omenirea este disciplina. Disciplina e singurul lucru care îi ține la distanță. Însă prin disciplină nu înțeleg niște rutine rigide. Nu înseamnă să te trezești în fiecare dimineață la cinci jumate și să arunci cu apă rece pe tine până te învinețești. Pentru vrăjitori, disciplina înseamnă capacitatea de a înfrunta cu seninătate întâmplări care nu sunt incluse în așteptările lor. Pentru vrăjitori, disciplina este o artă; arta de a înfrunta infinitatea fără să clipească – nu pentru că sunt puternici și tari, ci pentru că sunt plini de venerație.”

“Și în ce fel disciplina vrăjitorilor ține răpitorul la distanță?” am întrebat.

Don Juan mi-a cercetat fața, căutând semne de neîncredere. A spus,”Vrăjitorii spun că disciplina face ca mantia de conștientizare să nu mai fie pe gustul zburătorului. Rezultatul este că răpitorul este derutat. O mantie a conștientizării pe care nu o poate consuma nu face parte din structura sa cognitivă, probabil. Derutat fiind, nu mai are altă opțiune, decât să își înceteze activitatea infamă. Dacă răpitorul nu ne consumă mantia conștientizării pentru o vreme, ea începe să crească la loc.

Ca să simplific la extrem această chestiune, pot să spun că vrăjitorii, prin intermediul disciplinei lor, țin răpitorul la distanță suficient de mult timp, încât mantia lor strălucitoare de conștientizare să crească dincolo de nivelul degetelor de la picioare. Odată ce a depășit nivelul degetelor de la picioare, mantia se reface la dimensiunea naturală. Vrăjitorii din vechime obișnuiau să spună că mantia strălucitoare a conștientizării este ca un copac. Dacă nu îi tai ramurile, el crește la dimensiunea și la volumul lui natural. Când conștientizarea depășește nivelul degetelor de la picioare, manevrele extraordinare de percepție devin ceva obișnuit.

Marele truc al acestor vrăjitori din vechime era să împovăreze mintea zburătorului cu disciplină. Vrăjitorii și-au dat seama că, dacă forțează mintea zburătorului cu tăcere interioară, instalația străină o ia la fugă, iar cel care practică această manevră va avea certitudinea originii străine a minții. [Controlul mental străin al acestor creaturi] revine, te asigur, însă nu mai are aceeași putere – și începe un proces în care izgonirea minții zburătorului devine o rutină, până când, într-o zi, ea fuge de tot și nu se mai întoarce.

Aceea este ziua în care trebuie să te bazezi pe propriile tale resurse, care sunt aproape zero. O zi tristă, de fapt! Nu e nimeni care să-ți spună ce să faci. Nu e nicio minte străină care să îți dicteze imbecilitățile cu care ești obișnuit. Învățătorul meu, nagualul Julian, obișnuia să își avertizeze discipolii că aceasta este cea mai grea zi din viața unui vrăjitor, pentru mintea cea adevărată, care ne aparține nouă. Suma experiențelor noastre după o viață de dominație a devenit timidă, nesigură și lașă. Personal, aș spune că adevărata bătălie a vrăjitorului atunci începe. Restul e doar pregătire.”

Am devenit cu adevărat agitat. Voiam să știu mai mult, însă un sentiment ciudat din mine protesta să încetez. Un sentiment care făcea aluzie la rezultate neplăcute și la pedeapsă și îmi spunea cum peste mine avea să coboare mânia lui Dumnezeu, pentru că umblam la ceva ce însuși Dumnezeu ascunsese. Am făcut un efort suprem ca să dau voie curiozității să câștige. M-am auzit spunând, “Ce-ce-ce-ce vrei să spui, că forțează mintea zburătorului?”

“Disciplina forțează mintea zburătorului până la capăt”, a răspuns el. “Deci, prin disciplina lor, vrăjitorii înving instalația străină.”

Afirmațiile lui mă copleșeau. Credeam că don Juan este fie nebun cu acte, fie că îmi spune ceva atât de extraordinar, încât îngheață totul în mine. Însă am observat cât de repede îmi adunam energia să neg tot ceea ce îmi spunea. După un moment de panică, am început să râd, ca și cum don Juan mi-ar fi spus o glumă. Ba chiar m-am auzit spunând, “Don Juan, don Juan, nu te lași niciodată!”

Don Juan părea să înțeleagă prin ce trec. Și-a scuturat capul dintr-o parte în alta și a ridicat ochii la cer, prefăcându-se că e disperat. Mi-a spus, “Nu mă las deloc, așa că o să-i mai dau un șoc minții de zburător pe care o porți în tine. O să îți dezvălui unul dintre cele mai grozave secrete ale vrăjitoriei. O să îți descriu o descoperire pentru care vrăjitorilor le-au trebuit mii de ani, ca să o verifice și să o consolideze.”

S-a uitat la mine, a zâmbit malițios și mi-a spus, “Mintea zburătorului fuge și nu se mai întoarce atunci când vrăjitorul reușește să se agațe de forța vibrantă care ne ține laolaltă ca și conglomerat de câmpuri energetice. Dacă vrăjitorul susține acea presiune suficient de mult timp, mintea zburătorului fuge înfrântă. Și tocmai asta o să faci – o să te agăți de energia care te ține laolaltă.”

Am avut cea mai inexplicabilă reacție pe care mi-aș fi putut-o imagina. Ceva din mine s-a scuturat efectiv, ca și cum mi s-ar fi administrat un șoc. Am intrat într-o stare de frică fără motiv, pe care am asociat-o imediat cu fundalul meu religios.

Don Juan m-a privit din cap până în picioare. “Ți-e teamă de mânia lui Dumnezeu, nu-i așa?” spuse el. “Stai liniștit, nu e frica ta. E frica zburătorului, pentru că el știe că vei face exact ce îți spun eu să faci.”

Cuvintele lui nu m-au liniștit deloc. Mă simțeam și mai rău. Aveam convulsii involuntare și nu aveam niciun mijloc să le opresc.

“Nu-ți face griji”, a spus don Juan calm. “Știu sigur că atacurile astea trec foarte repede. Mintea zburătorului nu se poate concentra deloc.”

După o clipă, totul s-a oprit, așa cum prezisese don Juan. Ar fi un eufemism să spun că eram derutat. Era pentru prima oară în viața mea, cu sau fără don Juan, când nu știam dacă vin sau dacă plec. Am vrut să mă ridic din scaun, dar eram înspăimântat de moarte. Eram plin de afirmații raționale, dar în același timp mă copleșea o spaimă infantilă. Am început să respir profund, iar o transpirație rece mi-a acoperit tot corpul. Cumva, îmi declanșasem o viziune îngrozitoare: umbre negre, zburătoare, țopăind peste tot în jurul meu. Am închis ochii și mi-am sprijinit capul pe brațul fotoliului.

“Nu știu încotro să o iau, don Juan”, am spus eu.

“În seara asta chiar ai reușit să mă derutezi de tot.” Don Juan spuse, “Te sfâșie o luptă interioară. În adâncurile tale, știi că nu ești capabil să refuzi înțelegerea că o parte indispensabilă din tine, mantia strălucitoare a conștientizării tale, urmează să slujească drept sursă incomprehensibilă de hrană unor entități, firește, incomprehensibile.

Iar o altă parte din tine se va împotrivi acestei situații cu toată puterea. Revoluția pe care o aduc vrăjitorii este că aceștia refuză să onoreze înțelegeri la care ei nu au participat. Nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă sunt de acord să fiu mâncat de ființe cu alt gen de conștientizare. Părinții mei m-au adus în lumea asta ca să fiu hrană, ca și ei – și aici se termină povestea.”

Don Juan s-a ridicat din scaunul lui și și-a întins mâinile și picioarele. “Stăm aici de ore întregi. E timpul să intrăm în casă. Eu mă duc să mănânc. Vrei să mănânci cu mine?”

Am refuzat. Stomacul meu era foarte tulburat.

“Cred că mai bine te-ai duce la culcare”, a spus el. “Fulgerul te-a epuizat.”

Nu am avut nevoie de încă o invitație. M-am prăbușit pe pat și am adormit buștean.

[Când am ajuns] acasă, pe măsură ce trecea timpul, ideea zburătorului a devenit una din principalele obsesii ale vieții mele. Am ajuns la punctul la care simțeam că don Juan avea perfectă dreptate în privința aceasta. Oricât aș fi încercat, nu reușeam să-i combat logica. Cu cât mă gândeam mai mult la ce îmi spusese și cu cât vorbeam mai mult cu mine și mă observam mai mult, pe mine și pe semenii mei, cu atât deveneam mai convins că ceva ne făcea incapabili de orice activitate sau interacțiune sau gând care nu are sinele ca punct central.

Preocuparea mea – și a tuturor celor pe care îi cunoșteam sau cu care vorbeam – era sinele. Cum nu puteam să găsesc nicio explicație pentru o astfel de omogenitate universală, consideram că logica lui don Juan este cel mai potrivit mod de a elucida acest fenomen. Am început să citesc legende și mituri. Citind, am simțit ceva ce nu mai simțisem niciodată: Fiecare carte pe care o citeam era o interpretare a miturilor și legendelor. În fiecare din acele cărți era palpabilă prezența unei minți omogene. Stilurile erau diferite, însă impulsul din spatele cuvintelor era același peste tot: Deși tema era ceva foarte abstract – mituri și legende, autorii reușeau întotdeauna să insereze cumva afirmații despre ei înșiși.

Impulsul omogen din spatele tuturor acelor cărți nu era tema declarată în carte; impulsul era slujirea de sine. Nu mai simțisem asta niciodată. Am atribuit reacția influenței lui don Juan. Întrebarea inevitabilă pe care mi-o puneam era: Oare el mă influențează să văd asta, sau este vorba într-adevăr de o minte străină care dictează tot ce facem noi? Am alunecat din nou în îndoială și am oscilat nebunește între negare și acceptare. Ceva din mine știa că ceea ce îmi sugera don Juan era o realitate energetică, însă ceva la fel de important din mine știa că toate astea sunt aiureli.

Rezultatul final al luptei mele interioare a fost un sentiment de premoniție; sentimentul că mă aflu în fața a ceva iminent și periculos. Am făcut cercetări extensive și am căutat subiectul zburătorului în alte culturi, dar nu am găsit niciunde referințe cu privire la asta. Don Juan părea să fie singura sursă de informație în această privință.

Data următoare când m-am întâlnit cu el, am trecut direct la discuția despre zburători. I-am spus, “Eu am făcut tot ce am putut ca să fiu rațional cu privire la acest subiect, însă nu pot. Există momente când sunt total de acord cu tine în ceea ce privește răpitorii.”

“Concentrează-ți atenția pe umbrele mișcătoare pe care le vezi efectiv”, spuse don Juan zâmbind. I-am spus lui don Juan că umbrele alea aveau să fie sfârșitul vieții mele raționale. Le vedeam peste tot. De când plecasem de la el, nu mai puteam să dorm în întuneric. Nu mă deranja deloc să dorm cu luminile aprinse. Însă în clipa în care stingeam luminile, totul în jurul meu începea să țopăie. Nu vedeam niciodată chipuri sau forme întregi. Ci doar umbre întunecate și mișcătoare.

“Mintea zburătorului nu te-a părăsit”, spuse don Juan. “A fost rănită grav. Face tot ce poate să își refacă relația cu tine. Dar ceva din tine s-a rupt pentru totdeauna. Zburătorul știe asta. Adevăratul pericol este ca mintea zburătorului să câștige obosindu-te și forțându-te să renunți, jucând jocul contradicțiilor și contrazicând tot ce spun eu.

Vezi tu, mintea zburătorului nu are concurență. Atunci când propune ceva, ea este de acord cu propria ei propunere și te face să crezi că ai făcut ceva bun. Mintea zburătorului o să îți spună că tot ce îți spune Juan Matus este o aberație, apoi aceeași minte va fi de acord cu propunerea ei, ‘Da, bineînțeles că e o aberație’, o să spui și tu. Ăsta e felul în care ne înfrâng.

Zburătorii sunt o parte esențială a universului și trebuie să fie luați drept ceea ce sunt cu adevărat: niște ființe uluitoare și monstruoase. Ei sunt mijlocul prin care universul ne testează. Noi suntem sondele de energie create de univers”, a continuat el ca și cum nici nu aș fi fost acolo, “și asta pentru că suntem deținătorii unei energii care are conștientizare, astfel fiind mijlocul prin care universul devine conștient de sine.

Zburătorii sunt adversarii noștri implacabili. Nu pot să fie luați drept altceva. Dacă reușim să înțelegem asta, universul ne permite să mergem mai departe.”

Sursa: Latura activa a infinitatii – Carlos Castaneda