Între oglinzile realitatii


Imagine

„Majoritatea oamenilor prefera sa ramâna în zona de siguranta decât sa intre în astfel de încurcaturi. Chiar daca se lovesc direct de o întrebare, mai mult ca sigur vor fugi de ea, îsi vor ascunde capul în nisip sau îsi vor gasi repede de lucru cu altceva. De ce sa pui o Mare Întrebare? A pune o Mare Întrebare este o invitatie la aventura, o calatorie spre a descoperi. Este incitant sa pornesti într-o aventura noua; exista o fericire a libertatii, libertatea de a explora teritorii noi. Asa ca, de ce nu punem aceste întrebari? Pentru ca, punând întrebari, se deschide usa catre haos, catre necunoscut si catre imprevizibil. În momentul în care pui o întrebare la care chiar nu stii raspunsul, ti se deschide calea catre un tarâm al tuturor posibilitatilor. Esti dispus sa primesti un raspuns care ar putea sa nu îti placa sau cu care sa nu fii de acord? Daca te face sa te simti incomod sau daca te departeaza de siguranta pe care ti-ai creat-o pentru tine însuti? Daca raspunsul nu este ce vrei tu sa auzi? Ca sa pui o întrebare nu îti trebuie muschi, ci curaj.”

Oamenii de stiinta au descoperit ca daca masoara din punct de vedere electric ceea ce iese din creierul unei persoane (folosind RMN sau scannere PET, de exemplu) atunci când priveste un obiect si apoi când doar îsi imagineaza acel obiect, în ambele cazuri sunt active aceleasi zone ale creierului. Închiderea ochilor si vizualizarea obiectului, produce aceleasi tipare ale creierului ca si privirea acelui obiect. Creierul nu numai ca nu distinge între ceea ce vede în mediul înconjurator si ceea ce-si imagineaza, dar se pare ca nu stie nici diferenta dintre actiunea în sine facuta si actiunea vizualizata. Acest fapt a fost descoperit pentru prima data în anii ’30, de Edmund Jacobson, M.D. (creatorul Tehnicii de Relaxare Progresiva pentru reducerea stresului). Când dr. Jacobson a rugat subiectii sa vizualizeze actiuni fizice, a descoperit miscari foarte subtile musculare care corespundeau cu miscarile muschilor care ar fi fost implicati în activitatea respectiva. Aceasta informatie a fost foarte bine folosita de multi sportivi, în lumea întreaga.

Perceptia este un proces complex, cu multe fatete, care începe atunci când neuronii receptori capteaza o informatie din mediul înconjurator si o trimit, sub forma impulsurilor electrice, creierului. Ca toate fiintele vii, receptorii nostri sunt limitati. Nu putem vedea lumina infrarosie, nu putem simti câmpurile electromagnetice asa cum fac pasarile (folosind aceste informatii pentru a naviga). Cu toate acestea, cantitatea de informatii care vine prin cele cinci simturi este uluitoare – undeva în jurul a 400 de miliarde de biti pe secunda. Evident, nu privim si nu procesam constient nimic din toata aceasta cantitate. Cercetatorii spun ca numai aproximativ 2000 de biti trec prin constiinta noastra. Asa ca, în timp ce creierul trece la treaba încercând sa creeze pentru noi o poveste despre lume, trebuie sa si scape de o multime de informatii. De exemplu, în timp ce cititi aceste cuvinte, chiar daca simturile voastre receptioneaza temperatura din camera, senzatia corpului vostru aflat pe scaun, textura hainelor la nivelul pielii voastre, zgomotul frigiderului si mirosul samponului pe care l-ati folosit, sunteti mai degraba inconstienti de toate acestea în timp ce va concentrati asupra cuvintelor cartii.

„Emotiile noastre decid ce merita atentia noastra… Decizia despre ce devine gând ivit din constiinta si ce ramâne un gând nedigerat, un tipar ramas îngropat adânc în corp, este mediata de receptori.” Dupa cum spune Joe Dispenza: „Emotiile sunt menite sa stimuleze chimic ceva în memoria pe termen lung. De aceea le avem.” Emotiile noastre sunt legate/conectate la un nivel inferior al procesarii vizuale, undeva în apropierea primului pas. Acest lucru are un sens din punct de vedere al evolutionismului. Daca mergând pe poteca apare în fata ta un tigru, vei procesa aceasta imagine si vei începe sa fugi înainte de a întelege de ce. 400 de miliarde de biti pe secunda! Chiar si daca eliminam lucrurile care sunt nereale (martienii) si pe cele care sunt „irelevante”(mirosul samponului), tot ramân o multime de biti. Emotiile dau acestora greutatea si importanta lor relativa. Ele sunt scurtatura catre perceptie. Ele ne ofera si capacitatea unica de a nu vedea ceea ce nu vrem sa vedem.

Daca ne construim realitatea din deja existenta magazie de amintiri, emotii si asocieri, cum am putea percepe ceva nou vreodata?
Cheia este o noua cunoastere. Largind paradigma, modelul nostru despre ceea ce este real si posibil, adaugam noi optiuni listei pe care o pastreaza creierul nostru. Ţineti cont ca acea lista nu este decât o descriere a realitatii care se bazeaza pe experienta personala; nu este realitatea însasi. O noua cunoastere ne poate deschide mintea catre noi tipuri si noi nivele de perceptie si experienta. Este importanta o informatie noua, dar o cunoastere completa implica atât întelegerea, cât si experienta. Daca vrei ca cineva sa stie cum este sa manânce o piersica, poti sa-i dai informatii despre asta – „este zemoasa si dulce si moale…” – dar nu va stii niciodata, cu adevarat, pâna când nu va musca din acea piersica. Asa ca, pentru a ne largi paradigma si a ne deschide catre o viata mai buna, ne trebuie si experiente noi.

Daca percepi numai ceea ce stii, cum vei putea percepe vreodata ceva nou? Daca te creezi pe tine, cum vei putea creea un nou tine? Odata ce s-a înteles ca noi putem experimenta viata în limitele cunoscutului, a ceea ce cunoastem deja, devine evident ca, daca ne dorim o viata mai bogata, daca dorim mai multe oportunitati de dezvoltare, realizare si fericire, atunci avem nevoie sa facem o miscare puternica în noi însine, punându-ne mari întrebari, experimentând noi emotii si adunând mai multe informatii/date în retelele noastre neuronale.

Concluzia, cel putin atât cât a putut stiinta sa realizeze pâna acum, este urmatoarea: Noi cream lumea pe care o percepem. Când deschid ochii si privesc în jur, nu vad „lumea”, ci lumea pe care echipamentul uman senzorial este capabil s-o vada, lumea pe care sistemul meu de credinte îmi permite s-o vad si lumea pe care emotiile mele vor sau nu s-o vada. Cu toate ca respingem aceasta notiune si vrem sa credem ca exista o „lume reala” pe care o putem percepe cu totii si asupra careia sa cadem de acord, de fapt, deseori oamenii – si poate ca întotdeauna – au o perceptie cu totul diferita a acelorasi lucruri. De exemplu, când este descrisa o crima de catre mai multi martori , versiunile despre „ce anume s-a întâmplat de fapt” difera mult – nu numai în ceea ce priveste detaliile, dar chiar si în privinta înfatisarii (cum ar fi culoarea parului, înaltimea, îmbracamintea) atât a victimei, cât si a criminalului. Fiecare martor crede ca el sau ea detine povestea adevarata, dar ceea ce detin cu adevarat este propria lor perceptie despre ceea ce s-a întâmplat. Noi ne cream lumea mereu în miliarde de feluri. Din punct de vedere stiintific, vederea si perceptia sunt cele mai evidente si demonstrabile modalitati prin care facem astfel. Marea întrebare este: totul se opreste aici? Este aceasta limita pâna la care afectam lumea pe care o vedem?

Karl Pribram a revolutionat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmatia ca acesta este esentialmente holografic. El a afirmat ca procesarile sunt raspândite în tot creierul si ca, întocmai ca o holograma, fiecare parte contine întregul. Acest lucru a fost suficient de ciudat în sine, dar apoi Karl Pribram a aplicat acest model felului în care percepem. El a spus ca universul este, în esenta, holografic si ca singurul motiv pentru care noi simtim ca suntem „în” realitate, în loc sa „percepem” doar realitatea, este faptul ca acest creier se conecteaza holografic cu acel „acolo, afara” (caz în care timpul si spatiul dispar – de fapt, este o alterare a frecventei si a relatiilor de faza) si astfel perceptia noastra nu este doar procesata în creier, ci mutându-se în afara creierului, interactioneaza cu „acolo, afara”(spatiul cosmic). De aceea, indiferent de cât de buna este realitatea virtuala, nu va va convinge niciodata ca sunteti „în” acea realitate.

Dar daca realitatea este holografica, este posibil sa o percepem direct? Simturile noastre sunt limitate; sunt ca formele de taiat biscuiti presând realitatea. Cu toate acestea, întâlnim exploratori în constiinta relatând ca este posibil sa experimentam lumea complet, direct, întregul univers si o boaba de nisip, totul deodata. Si din acel punct de vedere, totul – tot ceea ce percepem prin simturile noastre – este maya, iluzie. Deci, nu este vorba decât de punctul de vedere, de perspectiva.

Când analizam o dorinta data, e important sa facem doua lucruri: sa nu judecam si sa fim sinceri cu privire la adevaratul obiect al dorintei. Pentru a examina cu claritate o dorinta, orice tendinta de a judeca trebuie sa dispara, deoarece nu reprezinta altceva decât o etichetare a respectivei dorinte ca fiind rea, fapt ce o trimite în mecanismul respingerii. Dorinta apare. Cineva îti ia fata pe autostrada, pentru un moment dorinta ta este sa ai un tun cu laser cu ajutorul caruia sa-l spulberi de pe drum. Daca te simti groaznic si rusinat, atunci ai toate sansele ca motivul mâniei tale sa nu fie niciodata descoperit.

„Liberul arbitru se gaseste în cortexul nostru frontal, iar noi ne putem antrena sa facem alegeri mai inteligente si sa fim constienti de alegerile pe care le facem. Ei bine, eu cred ca acest lucru reclama exercitiu, diferite feluri de exercitii. Putem merge la sala pentru a ne întari bicepsii sau ne putem antrena cortexul frontal recurgând la yoga, meditatie si alte practici”.

Asadar, cine alege? Desigur, noi o facem, dar ajungem din nou într-un punct în care ne întoarcem la întrebarea: cine sunt eu? Ce aspect al nostru alege (personalitate/ego sau spiritul transcedental)? Din punct de vedere neurologic, se pare ca întrebarea poate fi reformulata astfel: oare alegerea provine dintr-o retea neurala existenta sau din cortexul frontal? Profitam de avantajul oferit de caracterul cuantic aleatoriu, ce ne permite sa alegem ceva nou, sau suntem un dispozitiv mecanic, ce actioneaza întotdeauna pe baza unor conditii preexistente (vechi)? Si ne întoarcem înca o data la întrebarea: în ce lume traim? Într-un univers viu, organic si interconectat sau într-unul divizat si imobil? Noi alegem.

Sa vorbim putin despre crearea realitatii. Este vorba de motivul pentru care cream ceea ce suntem, de nivelurile de la care cream si de modul în care facem aceste creatii mai constiente si mai puternice. Se pare ca extraordinarul nostru creier este conectat cu lobul frontal tocmai în acest scop. Dr. Dispenza spune: „Ceea ce ne diferentiaza de toate celelalte specii este raportul lobului frontal cu restul creierului. Lobul frontal e o zona a creierului responsabila de intentia ferma, luarea deciziilor, reglarea comportamentului si inspiratie. Si, pe masura ce dezvoltam aceasta abilitate ca fiinte umane, vom lua alte decizii care, de fapt, ne vor influenta potentialul si evolutia. O decizie care i-ar lua unui câine în mod literal mii de ani, poate fi rezolvata de fiinta umana în numai câteva momente, datorita dimensiunilor mai mari ale lobului frontal.”

Am vorbit asadar despre motivul pentru care dorinta e necesara si nu întotdeauna „rea”. Si iata de ce: pentru a aduce în realitate sanatatea, bogatia si fericirea trebuie sa luam decizii si sa ne aliniem la ele prin intentie. Iar daca înca simtiti o legatura imperfecta cu aceste lucruri, Ledwith ne explica mai departe: „Si de ce nu pot atinge aceste lucruri? În esenta, din cauza lipsei concentrarii. Nu putem sta concentrati, mintea umbla încolo si-ncoace, iar noi suntem prea puternic racordati la vibratiile planului material”. Aici e aici. Pentru ca intentia sa functioneze cu adevarat, ea trebuie sa fie focalizata – dar lumea în care traim ne solicita permanent atentia. Se cheltuiesc miliarde de dolari pentru a atrage atentia oamenilor. (Iar termenul operativ este cheltuiesc). E o dilema reala, observa dr. Dispenza, ca „majoritatea oamenilor se opresc deoarece cauta rezultatele dupa un efort foarte mic, iar când nu le vad renunta imediat la respectiva posibilitate. Totusi, potentialul exista si dupa momentul în care ei se opresc. Suntem foarte lenesi ca fiinte umane. Traim într-o lume conventionala si daca nu primim imediat exact ceea ce dorim, devenim nerabdatori”.

Dar, desigur, nu putem arunca vina pentru lipsa noastra de concentrare asupra lumii. Aceasta e o mentalitate de victima. Mai degraba, pentru a obtine o intentie buna, trebuie sa ne dorim acest lucru si sa luam deciziile necesare dezvoltarii ei. E vorba, de fapt, despre o reactie în lant cu rezultate extraordinare.

fragmente din cartea – What the Bleep Do We Know?! – Ce naiba stim noi, de fapt?!

Reclame

Matrix vs Matrix – istoria nescrisă


matrix02     exclusiv

(fragmente)

Se vehiculează tot mai mult ipoteza cum că apariţia omului este de origine extraterestră (teoria paleoastronautică). Aceşti extratereştrii trebuie că şi-au stabilit o bază de operaţiuni. Sunt destule dovezi că baza a fost undeva în zona Carpaţilor, pe teritoriul actualei Românii. Din centrul operaţional, extratereştrii au efectuat operaţiunile necesare creerii omului. Nu putem şti care au fost acestea, poate au adus hibrizi de pe alte planete, poate au îmbunătăţit genetic vreuna din speciile existente aici. Următoarea fază a fost civilizarea creaţiei (omul). Mă îndoiesc că au creat oraşe ca cele actuale, uzine şi tot ceea ce reprezintă actuala civilizaţie. Logic ar fi să-i înveţe pe oameni strictul necesar şi apoi să-i lase să se dezvolte sub controlul unei elite. Această elită sunt viitorii conducători descendenţi din zei (vezi Egiptul antic). Prin urmare, doar iniţiaţii cunoşteau secretele zeilor, doar iniţiaţii puteau şti cum să folosească aparatura lăsată de zei. La plecare sau înainte de moarte, zeii le-au lăsat destulă tehnologie, dar nici o posibilitate de a o multiplica. Deci secretele zeilor trebuiau păstrate doar în cercul strâmt al elitei, deoarece aparatura nu era suficientă pentru ca fiecare muritor să poată beneficia de ea. Şi poate erau singurii capabili moral să nu folosească tehnologia ca armă.

În paralel cu această expediţie extraterestră sau poate la o oarecare distanţă în timp, pe glob se întâmplă ceva asemănător în cel puţin două centre. Privind rasele actuale (neagră, galbenă, roşie, albă) rezultă că extratereştrii erau de altă origine, dar că au grefat pe aceeaşi rasă autohtonă genele lor. Povestea se repetă şi controlul moştenirii tehnologice intră pe mâna unei elite. Probabil din cauza concurenţei pentru dominarea mondială aceste centre intră în conflict. Primul conflict este în mod cert unul de factură violentă. Ne putem uşor imagina puterea de foc a unor arme de origine extraterestră, putere şi efecte pe care cei rămaşi nu aveau de unde să le cunoască, ei fiind deţinătorii doar a metodelor de folosire (poate şi acestea incomplete). Un exemplu de efect îl găsim în cartea ,,Sfidarea timpului”, autor S. Ştefănescu: ,,(…)Gurkha aruncă de pe puntea puternicei sale vimana o singuă săgeată asupra celor trei oraşe înfloritoare. Şi s-a ridicat din lumina fără de sfârşit un nor strălucitor, mai strălucitor decât o mie de sori, şi a transformat oraşele în cenuşă (…)”. Posibil să asistăm la un război al extratereştrilor, posibil să vedem decăderea paznicilor. Poate ca erau altă civilizaţie ostilă sau primită cu ostilitate de către elite.

Putem concluziona că puţinele oraşe ridicate de elită au fost distruse în acest război. De asemenea, în cazul bazelor iniţiale, se poate deduce că toată construcţia existentă la suprafaţa pământului a fost distrusă, a rămas doar ceea ce era construit în subteran. Aceste baze subterane e posibil să existe şi la ora actuală, ele fiind inaccesibile datorită integrării perfecte în natură (camuflajului): ,,…regiunea Vrancei (subterană) este o colonie extraterestră al cărui <<creier>>se află în subteran!” (E. Delcea – Secretele Terrei IV ).
E posibil ca acest conflict să fi fost mult mai extins decât ne imaginam noi. La fel cum actuala elită încearcă (sau a reuşit) colonizarea planetei Marte, tot aşa elita din vremea aceea a colonizat o planetă (din sistemul nostru solar) fără cunoştinţa maselor. La începerea conflictului pe Terra au rămas în expectativă sau s-au implicat decisiv de partea uneia din tabere. Rezultatul a fost extinderea războiului în spaţiul extraterestru. De aici putem deduce că s-au alertat autorităţile galactice, care nu doreau extinderea conflictului în Galaxie. Prin urmare, trimit un comando de pacificare (N.A.T.O. galactic) care este nevoit să acţioneze în forţă.

Dovezi aduc scrierile indiene, legendele greceşti şi legendele sumeriene (parţial preluate de evrei – Sodoma şi Gomora). Toate acestea vorbesc de lupta dintre zei şi semizei (ignorăm luptele dintre zei şi zei). Zeii sunt forţa de pacificare, semizeii sunt urmaşii extratereştrilor degeneraţi genetic şi informaţional. Deoarece somaţiile şi demonstraţiile de forţă şi tehnologie nu duc la încetarea conflictului este nevoie de intervenţie armată. Sunt distruse principalele citadele ale beligeranţilor şi câteva cetăţi în care se adăpostesc ultimii rebeli (ex: Sodoma şi Gomora). Sunt sigilate bazele subterane ale celor trei centre principale. În urma ordinelor primite de la Alianţa Galactică, se iradiază populaţia terestră în scopul de a bloca memoria genetică. Se realizează astfel o uniformizare între elită şi mase, în aşa fel încât nimeni nu-şi mai aminteşte conflictul, nu-şi mai aminteşte de existenţa centrelor, nici informaţii ştiinţifice care să permită dominarea planetară. Poate acesta este momentul când creierul uman rămâne să lucreze la capacitatea de 10%. În aceste condiţii, fiinţa umană are o singură variantă: evoluţia în mod original. Sunt puşi paznici la vechile centre. Aceşti paznici sunt curăţaţi genetic de violenţă şi dorinţă de putere. Care era şi este scopul acestor paznici? Ei erau puşi să vegheze tehnologia existentă în vechile centre extraterestre. Aceşti paznici erau ajutaţi de populaţia inconştientă, dar programată genetic, din jurul centrelor. Cum spuneam, unul dintre centre se află în Munţii Carpaţi. Prin urmare, putem înţelege de ce populaţia acestui areal a fost de la naşterea ei sedentară-de sine stătătoare (în mod special cei din jurul munţilor). Putem înţelege îndârjirea cu care apărau ţinutul vechii Geto-Dacii – noi suntem avangarda paznicilor centrului. De asemeni, aceşti paznici aveu posibilităţi şi cunoştiinţe psihice şi tehnologice superioare. Erau într-un fel în locul elitei, dar fără dorinţa de dominare, fără a putea gusta din plăcerea de a avea putere şi fără a se implica în evoluţie decât în caz de pericol de autodistrugere sau atac extraterestru.

Din acest punct totul devine ciudat. După plecarea expediţiei de pacificare a Uniunii Intergalactice a început un război psihologic şi parapsihologic între centre, care, implicit a antrenat şi populaţia (masele) ce aparţineau zonei sau tiparului genetic. Cea mai plauzibilă explicaţie ar fi trezirea amintirilor despre războiul de dinaintea venirii expediţiei extraterestre. Această trezire a amintirilor e posibil să se fi întâmplat cu ocazia unei intervenţii străine (extra sau intraterstre).E posibil ca nişte ,,oaspeţi” din afara confederaţiei galactice să-şi fi creeat o naţiune (un popor) de zombi, din necesitate sau experiment neautorizat. Poate sadismul nu este un atribut exclusiv uman, prin urmare această populaţie zombizată a fost interpusă tuturor celorlalte, fiind condiţionată să creadă că este singura aleasă de zei, că reprezintă perfecţiunea umană şi că religia ce-a creat-o (sau i-a fost indusă) este unică. Bineînţeles, toate acestea sunt întâmplări înainte de istoria oficială. Singurele dovezi ce-au reuşit să străbată timpurile sunt cele din legende şi basme populare, în mod special ale populaţiilor din jurul centrelor.

Cele mai cunoscute legende sunt cele din Vechiul Testament (dar nu cele mai vechi). E bine să studiem puţin aceste legende pentru că provin din mai multe surse (sumeriene, egiptene, babiloniene, persane), chiar dacă sunt incomplete şi parţial denaturate (adaptate). Trebuie în primul rând să analizăm ieşirea din Egipt. Dovadă că este o legendă preluată de la una din populaţiile mai vechi cu care au intrat în contact triburile ebraice: nu se întâlneşte în istorie numele faraonului şi, în al doilea rând, asemenea catastrofe (pedepse divine) la amploarea descrisă în Vechiul Testament trebuiau obligatoriu găsite în cronicile egiptene care inventariau până şi evenimente cotidiene banale. Prin urmare, putem concluziona că, dacă este ceva real în toate acestea, evenimentele sunt mult mai vechi decât se spune. Aceasta poate însemna că o populaţie din trecut a fost manipulată în aşa fel încât să creadă că D-zeu este cel ce se ocupă de problemele ei.

După această mică divagaţie să analizăm cazul divinităţii care se deduce din legenda sus-citată. Omul la începuturile sale (poate chiar şi la momentul la care ne referim) nu cunoştea frica de divinitate. De ce? Pentru că nu se creease conceptul social de frică de divinitate şi divinitatea nu s-a manifestat (şi nu se manifestă) prin producerea fricii. Însă, dacă cineva ar dori să manipuleze o naţiune suficient de primitivă comparativ cu posibilităţile sale tehnice, ar inventa conceptul de frică de divinitate şi cu mijloace tehnice (ce nu necesită depăşirea finelui secolului al XIX-lea) ar putea demonstra plăcerea ,,divinităţii” de-a simţi frica grupului ţintă.
Să analizăm câteva aspecte ale celor 40 de ani de rătăcire prin deşert. Stâlpul de foc sau norul (ziua) pot fi explicate foarte uşor (la nivelul seolului al XIX-lea) de un balon, noaptea iluminat datorită necesităţii de-a încălzi gazul şi ziua ceaţă probabil datorită unei instalaţii bazate pe forţa aburului (un motor de exemplu, necesar corectării direcţiei de deplasare). Vocea ca de tunet, ce produce spaimă în rândul ,,credincioşilor” poate fi un banal difuzor (posibilităţi tehnice existau la finele secolului XIX, dar nu s-a gândit nimeni să-l realizeze): de asemeni, cunoscând traseul pe care-l va urma grupul, se putea folosi proprietatea anumitor spaţii de-a produce ecou. Sunt doar două exemple în care se vede uşurinţa cu care datorită tehnicii o populaţie sălbăticită poate fi manipulată. Nu vreau să continuu pentru a nu plictisi cititorul; mai multe ipoteze se găsesc în cărţile d-lui Cristian Negureanu, deşi concluzia este puţin diferită.
Întrebarea legitimă este: cine a produs o asemenea manipulare şi cine avea posibilităţi tehnice pentru aceasta? E forţat dacă presupunem că şi această intervenţie (manipulare) aparţine tot unei expediţii extraterestre. Ce s-a întâmplat cu Terra? Era un obiectiv turistic? Unii veneau (pentru weekend) şi alţii plecau (începea săptămâna de lucru)? Explicaţia trebuie să fie terestră. Cum spuneam ceva mai devreme, este posibil să se fi trezit amintiri despre războiul de dinaintea pacificării (şi iradierii) şi odată cu ele amintirea locurilor unde se pot găsi informaţii ştiinţifice rămase (ascunse?) de dinaintea războiului. De asemeni, e posibil ca vreunul din paznicii de la unul din centre (baze) să fi trădat poate tot în urma unor amintiri când ,,ai lui” doreau să domine lumea, chiar dacă el nu poate simţi aşa ceva. Sau poate un grup a găsit din greşeală documente cu conţinut ştiinţific şi psihologic (în mod special de manipulare semantică) şi a reuşit să le descifreze (cel puţin parţial). Poate chiar au descoperit centrul (baza) din zona lor şi cu ajutorul unuia sau a mai multor paznici chiar l-au ocupat (sau paznicii erau morţi?!). Această ipoteză are destulă susţinere, dacă ne gândim că în prezent elita actuală (descendenta celei vechi) şi-a săpat adevărate oraşe subterane poate chiar după modelul original. (Societăţi secrete şi puterea lor în sec .XX – M.W.Cooper) Se prea poate ca şi în trecut să fi încercat acelaşi lucru (construirea de baze-oraşe subterane). Afirmaţia de mai sus se bazează pe descoperirea interminabilelor tunele subterane (neexplorate decât parţial) din America de Sud.
Primul lucru urmărit de ocultă a fost creearea unei arme silenţioase care să nu alerteze celelalte centre, mai bine zis ceilalţi paznici, ce n-ar fi permis un război direct. Având cunoştinţe psihologice, au hotărât creearea religiei şi aceasta nu oricum, ci subordonată lor în orice condiţii de transformare. Conceptul de bază a fost frica de divinitate. Al doilea concept a fost numele zeilor. Aceste nume trebuiau să intre în tiparul semantic pe care-l vor lăsa moştenire generaţiilor vitoare. Trebuie spus din start că planul şi arma (religia) au fost gândite să dea roade peste mii de ani, dar şi imediat, în caz de necesitate. Planul iniţial a fost infestarea populaţiei globului cu religia creată pe baze semantice; în concluzie, una şi aceeaşi religie pentru toate popoarele. Ca să nu fie descoperită cacealmaua, au inventat pentru unul şi acelaşi zeu mai multe nume. Logic era ca începutul răspândirii să-l facă în paralel mai multor populaţii odată. Important este că cel mai puternic a prins la populaţiile nord-africane şi o parte a Asiei (în mod special zona Indiei).

Ştim din psihologie că omul poate fi manipulat şi datorită reflexelor, care pot fi induse chiar de manipulator. Aceste reflexe sunt de două feluri: ,,…reflexe inferioare (necondiţionate) şi superioare (condiţionate)…’’ . Pe baza acestor reflexe ,,puteţi fi manipulaţi în direcţii pozitive sau negative.” (idem). Pentru a înţelege mai bine grozăvia la care suntem expuşi prin crearea de reflexe, am să-mi permit să citez din aceeaşi lucrare a d-lui P.Coruţ un fragment mai lung: ,,Stimulii folosiţi pentru a vă condiţiona (a vă crea reflexe condiţionate) pot fi acustici (sunete, cuvinte), optici (lumină, întuneric etc.). Prin simpla lor apariţie în viaţa dumneavoastră, ei vă determină să acţionaţi în direcţia în care aţi fost învăţaţi de către cei care vi-i aplică.”
Probabil că reacţia de negare apare la cei care citesc cele de mai sus. Cum să fiu eu condiţionat? Eu sunt om liber. Ei bine, nu-i chiar aşa. Gândiţi-vă de câte ori, din cauza presiunii exercitate de societate, n-aţi cedat convingerile dumneavoastră în detrimentul majorităţii? Dar cea mai grea condiţionare este cea religioasă. ,,De exemplu, ştim cu toţii că la pronunţarea cuvântului diavol, un habotnic îşi va face cruce şi va scuipa în sân. La fel, un religios simte că-l apucă tulburarea sau enervarea atunci când persoane de soiul meu iau în derâdere zeii primitivi la care se închină. Simpla invocare a zeilor respectivi îi emoţionează, îi înfricoşează, îi tulbură de nu mai pot gândi raţional. Numele zeilor şi sfinţilor sunt cuvinte-stimuli de reflexe condiţionate.” .

Parcă încet-încet începem să înţelegem grozăvia armei (religia) inventată de acei rebeli din trecut. Iată cuvintele unui om ce a înţeles înaitea multor ,,capete luminate” adevărul: ,,Cea mai veche formă de spălare a creierului este religia.” .

Al doilea pericol era şi este legat de telepatie şi crearea unui câmp mental cu imagini religioase. Să explic. Telepatia a fost demonstrată de ruşi încă de dinainte de de cel de-al doilea război mondial şi este un fenomen ce-a avut o publicitate şi-o recunoaştere largă. Despre mentalul colectiv s-au spus puţine şi la fel de puţină publicitate i s-a făcut. Psihologia de vârf studiază şi pune în aplicare (experimental sau la ordin) o gamă largă a fenomenelor ce ţin de mentalul colectiv. Pentru a defini cât mai corect termenul de mental colectiv trebuie să vedem care este legătura dintre acesta şi telepatie. Iată o definiţie a telepatiei relativ uşor de înţeles şi care ne apropie tot mai mult de scopul urmărit de cei care au iniţiat acum multe mii de ani în urmă războiul invizibil: ,,Emisia telepatică seamănă cu o săgeată psiho-energetico-informativă, în care frecvenţa purtătoare este săgeata materială iar mesajul, cuvintele scrise pe ea. Creierul unui om transmite şi recepţionează milioane de asemenea ,,săgeţi” în fiecare zi, însă nu este conştient de acest proces. Omul crede că toate gândurile s-au născut din creierul său, că toate sentimentele au înflorit ori au explodat din sufletul său (din inconştient)” (Clanul învingătorilor – Pavel Coruţ).

Imaginaţi-vă ce fel de gânduri emite o masă de oameni adoratoare de zei. Gânduri de teamă, frică, ură faţă de necredincioşi şi, cel mai rău, comportamente social-familiale conforme cu ,,scrierile sfinte”. Ori, dacă noi oamenii facem schimb de gânduri non-stop, înseamnă că la un moment dat, dacă întâlnim acelaşi gând, tindem să-l acredităm ca adevărat. Înseamnă că ajunge să fie contaminat un nucleu de oameni, sau mai bine zis fanatizaţi, pentru a avea câteva idei dominante pe care să le radieze (emită) încontinuu, iar masele trebuie doar puţin informate (genul de reclamă prin propovăduitori sau profeţi) şi iată că la primul gând spre zeul propovăduit vor începe să primească gânduri (idei) ce vin să susţină ,,adevărul” profetului. Şi am ajuns în punctul în care putem încerca o definiţie a mentalului colectiv: ,,…emisiile telepatice ale creierelor omeneşti crează un câmp psiho-energetico-informaţional mondial (pentru umanitate) sau zonal (rasial ori naţional) denumit îndeobşte mental colectiv, inconştient colectiv (mondial, rasial, naţional).” (Clanul învingătorilor –P.Coruţ)

Nu uitaţi că toţi zeii sunt creaţia aceluiaşi centru. Asta înseamnă că dintr-un singur loc se poate controla religia mondială. Dar să vedem care a fost (şi este) metoda preferată de rebeli: s-au creat (artificial) zei care pentru profani (şi chiar pentru aşa-zişii iniţiaţi) sunt complet opuşi (duşmani).

Motivele acestui gen de a impune zei sunt:
– populaţiile se vor război în numele zeilor şi-şi vor slăbi potenţialul de apărare;
– pe timp de război, invenţiile şi orice ţine de gândire creatoare (evoluţie) nu-şi găseşte afirmare.
Interesant este că cel mai puternic atac a fost dat populaţiei europene (rasa albă). Religiile au fost introduse circular spre Europa şi au format câteva cercuri concentrice. Penetrarea s-a făcut de la cei mai sălbăticiţi (Africa, nordul Africii şi Orientul Apropiat) şi a continuat cu popoarele recunoscute ca navigatori şi comercianţi (ex: fenicienii, grecii).

Presupunând că centrul european (din munţii noştri) avea aceleaşi cunoştinţe de psihologie sau că cel puţin putea face o analiză ştiinţifică a mişcărilor sociale ce se întâmplau, se naşte întrebarea firească: cum putea să contraatace? Răul fiind făcut (necesitatea de a se închina unei forţe superioare fiind implementată deja în mentalul colectiv), singura modalitate care avea şanse de reuşită era impunerea unei religii proprii cu efecte pozitive şi de decondiţionare. Cel puţin în direcţia aceasta au acţionat. Au creat o religie mult mai simplă, mai uşor de asimilat şi care avea în centru omul. Acest detaliu (religie umanistă) este foarte important. Celelalte religii impuneau zei cu caracteristici animale, însăşi reprezentarea lor fiind ori exclusiv animală (bou, leu, leopard etc.) ori jumătate umană, jumătate animală. Probabil acesta a fost momentul apariţiei omului-zeu Zamolxe (Zalmoxis). Mai târziu, din considerente necunoscute (sau datorită degenerării religiei iniţiale) Zamolxe-omul a devenit gemenii divini Zamolxe şi mai apoi pătrimea divină-tatăl, mama, fiul şi fiica (de aici derivă crucea ca simbol sacru).

Pentru impunerea noii religii era nevoie de a intra în contact cu populaţiile condiţionate. Aceasta s-a realizat în mai multe etape şi s-a desfăşurat analog penetrării religiei rebelilor, adică în cercuri concentrice, plecând de la Munţii Carpaţi spre exterior. Mai mult ca sigur că un minim de contact exista între populaţia din jurul Carpaţilor şi vecini (cel puţin comercial). Prin filierele deja existente a început impunerea culturii (superioară celor din afara arcului Carpatic) şi religiei. Apoi au început migraţiile pelasgilor şi crearea Imperiului Pelasg. Populaţiile care acceptau supunerea (în faţa unei culturi superioare) au fost scutite de război. Care nu acceptau erau cucerite cu armele.
…………………………………………………………………………………………………………………………..
Au trecut aproape 2000 de ani de când Dacia a fost înfrântă în cel mai important război purtat de Imperiul Roman. S-au petrecut multe schimbări în Istoria Universală. Dar pentu noi cele mai importante evenimente sunt cele din arealul nostru şi cele ce au importanţă ca factori direcţi şi indirecţi ai evenimentelor ce ţin de schimbările de ,,aici”.
O trecere succintă prin istoria Traco-Daciei şi apoi a Daciei, adică aprox. 700 a.C. – 1600 d.C, arată un popor şi o mentalitate superioare majorităţii europenilor. Poate şi următorii 300 de ani pot fi consideraţi păstrători ai focului dacic. E greu de concluzionat. Întrebarea care devine greu de evitat când raportăm evenimentele trecute la cele prezente este următoarea: cum e posibil ca o naţiune atât de conştientă în trecut de valoare ei şi care nu a acceptat să fie îngenuncheată nici chiar când a fost învinsă în război, în prezent să cerşească sclavia, să-şi dorească un stăpân? Au dispărut în decursul a câtorva generaţii acele idei perpetuate genetic până acum aprox. 200 de ani?

Aceasta e problema pe care am încercat să o abordez, poate că într-un mod care pentru mulţi a părut un fel de fantezie. Pentru alţii poate adevărul suprem. Prin ceea ce am scris eu doresc doar să pun întrebările. Poate şi unele răspunsuri. Dacă ele sunt prea coerente este vina istoriei şi nu a mea.

-va urma-

Acesta este un fragment din cartea unui amic. Cu acordul său, mi-am permis să distribui in 2-3 episoade anumite aspecte ce mi-au atras aţentia. Deşi nu reprezintă punctul meu de vedere, pot spune că sunt de acord cu anumite afirmaţii .

Alte postari la tema:

“PROGRAMUL TERRA”

Daca exista, unde sunt ?

Extraterestrii in epoca moderna

Universul Holografic


ReteauaUnivers

Tot mai multe persoane din mediul stiintific se arata convinse ca Universul in ansamblu, dar si atomii sau obiectele din preajma noastra, arata de fapt cu totul altfel decat le vedem, realitatea fiind de fapt o imensa, atotcuprinzatoare holograma. Ideia captivanta ca am putea trai intr-o simulare holografica tridimensionala  a fost luata in calcul de mai multi oameni de stiinta  acestia sugerand ca lumea fizica, care credem ca e reala, este de fapt o iluzie. Totul pleaca de la faptul ca in cadrul fizicii moderne a fost definita o lungime numita – lungimea Planck, fiind limita minima pana la care poate fi impartit si observat Universul . Este expresia faptului ca nici distantele si nici intervalele de timp nu pot fi masurate cu o precizie infinita, existant deci un soi de biti ori bule spaţio-temporale mai jos de care Universul nu mai poate fi divizat. Traim intr-o era in care toata lumea a vazut o holograma. Dar ce este aceasta ?

Inregistrare a unei imagini tridimensionale pe un suport în general bidimensional se numeste holograma. Aceeasi metoda se poate aplica si la inregistrarea, redarea si prelucrarea datelor de alta natura decât cele vizuale.Metoda a fost descoperita in 1947 de catre fizicianul de origine maghiara Dennis Gabor. Inventia sa nu a putut fi aplicata pe scara larga decît dupa 1960, o data cu inventarea laserului, primele holograme a unor obiecte tridimensionale fiind obtinute in 1962. Diferenta intre o fotografie si o holograma este ca in cea din urma, informatia despre fiecare punct din obiect este distribuita pe intreaga suprafata a hologramei. Spre exemplu, daca holograma unei persoane este taiata in jumatate si apoi iluminata de o raza laser, fiecare jumatate va contine imaginea intreaga a persoane. Si chiar daca si cele doua jumatati sunt din nou divizate, fiecare bucata de film va contine o mai mica, dar intacta versiune a imaginii originale. Spre deosebire de fotografiile normale, fiecare parte a unei holograme contine toate informatiile posedate de intreg. Mai mult, holograma permite observarea obiectului de la diferite distante si din toate directiile aflate in interiorul unui anumit unghi solid impus de pozitia relativa a obiectului si a hologramei. Teoria universului holografic afirma ca anumite campuri de energie sunt decodate de catre creierul nostru într-o imagine 3D, pentru a da iluzia unei lumi fizice. Perceptiile pe care le observam pot foarte bine provenii dintr-o sursa artificiala. Sa presupunem ca am putea lua creierul din corpul nostru si pastrandu-l în viata il introducem într-un bol de sticla. Luam un calculator în care pot fi înregistrate toate tipurile de informatii, date precum imagini, sunet si miros, apoi conectam acest computer la centri senzoriali ai creierului aflat in bol si astfel pacalim creierul ca „traieste” – cel putin teoretic. Oamenii de stiinta care au studiat acest fenomen, nu se afla la marginea comunitatii stiintifice, ci sunt persoane ce studiaza fenomenul cu foarte multa seriozitate. Iata cateva exemple:

– Conceptul a fost propus pentru prima oara de catre Gerard ‘t Hooft si a devenit pentru prima oara o interpretare corecta a teoriei corzilor prin munca lui Leonard Susskind, care a combinat ideile sale cu cele anterioare ale lui Gerard ‘t Hooft și ale lui Thorn Charles.
– fizicianul David Bohm era convins ca realitatea, asa cum o vedem, de fapt nu exista; in ciuda aparentei sale soliditati, Universul nu este de fapt decat o fantasma, o holograma gigantica si splendid detaliata , cosmosul fiind continut in fiecare particica a sa si fiecare parte este de fapt o condensare a întregului Univers.
– Leonard Susskind de la Institutul pentru Fizica Teoretica din Stanford a tinut mai multe prelegeri intitulate Lumea ca o holograma;
– Alain Aspect a realizat unul dintre cele mai serioase experimente in domeniu ; echipa sa a descoperit ca, in anumite circumstante, particule elementare, precum electronii, pot comunica instantaneu intre ele la o distanta oricat de mare; nu conteaza daca sunt 10 metri sau 10 miliarde de kilometri; experimentul pare sa contrazica teoria relativitatii, care interzice vitezele mai mari decat viteza luminii;
– Craig Hogan este un profesor de astronomie si fizica la Universitatea din Chicago si director al Centrului de Astrofizica Particulelor de la Fermilab; el este cunoscut pentru teoria sa a „zgomotului holografic”. Potrivit lui Hogan ar exista o limita fundamentala a continuumului spatiu-timp în care spatiul si timpul incep sa se dizolve in „granule”, tot asa cum o imagine dintr-un ziar se fragmenteaza în puncte atunci cand este marita.
– Fizicianul american Brian Greene spune ca: „Tot ceea ce vedem si experimentam, ceea ce noi spunem ca reprezinta familiara noastră realitate tridimensionala, poate fi doar o proiecție de informații stocate pe o suprafață bidimensională minusculă aflată la mare distanta, similar modului în care informația unei holograme este stocată pe o bucată subțire de plastic. […] Tind să cred ca da, această lume tridimensională este un fel de iluzie si că adevarata realitate ultimă este realitatea bidimensională de la suprafața Universului.”
– Continuand studiile lui Einstein, francezul Jean Charon a elaborat o teorie a relativitatii complexe, unde universul are o natura alcatuita dintr-o parte reala si o parte imaginara care se intrepatrund si se completează reciproc. Astfel, in interiorul electronilor, spatiul si timpul sunt diferite de felul in care le cunoastem. Asta inseamna ca fiecare electron al corpului nostru contine, in imagine holografica, datele noastre complete – cel putin teoretic.

Teoriile de mai sus dezvaluie existenta unui camp energetic cosmic universal, in care toate elementele sunt corelate la nivel subatomic, cuantic. Tot mai multe teorii stiintifice conduc spre ideea ca ceea ce am mostenit de la vechile civilizatii despre „Marele Tot”, despre „Marea Constiinta Universala” sau „Marele Spirit” s-ar putea sa fie adevarate. Aceste idei fac stiinta sa se apropie de conceptiile filosofice legate de existenta, indeosebi, ale Orientului, cat si de cele religioase ale Occidentului. Astfel, se poate spune ca, prin fizica cuantica, stiinta isi uneste principiile cu cele ale spiritualitatii. Campul unificat ar putea explica experienta iluminarii sau posibilitatea constiintei de a accesa gene din ADN care sa nu provoace suferinta, imbatranire, boli, moarte. Se va putea explica posibilitatea mintii de a schimba realitatea, puterea mintii asupra materiei putand influenta viitorul omenirii.

Daca teoriile lor sunt adevarate, noi toti facem parte din holograma universala, o parte indispensabila din puzzle-ul cosmic. Intregul cosmos se afla în interiorul nostru, nu numai pentru ca suntem parte din holograma universala, ci si pentru ca suntem holografici, prinnatura noastra. Explorand aceste idei se nasc mai multe intrebari: daca banuim ca suntem fiinte programate si traim in interiorul unei simulari avem vreo posibilitate sa aflam daca este adevarat sau nu ?exista posibilitaea sa schimbam rezultatul jocului virtual ? cine acreat aceasta realitate virtuala si mai ales, cu ce scop? Sa fie oare posibil ca stiinta si spiritualitatea sa ofere un model de Univers inteligent constient de sine in momentul Big-Bang-ului ?

Teoria Universului holografic nu a convins toti oamenii de stiinta, dar a deschis o poarta catre o modalitate alternativa de a intelege realitatea, o modalitate pe care de acum inainte nu o mai putem ignora.

Alte postari la tema:

Între oglinzile realitatii

Solutii… pentru adormiti

Iluzia libertatii

Cand ne-am pierdut puterea ?

%d blogeri au apreciat asta: