26 mai 2013
de Cristian Terran
Există o istorie ascunsă şi secretă a religiilor? Există adevăruri ascunse dincolo de ceea ce suntem obişnuiţi să credem, teorii şi controverse care să demonteze convingerile care le avem cu privire la dogmele şi credinţele religioase? Cercetările şi investigaţiile din ultimul secol par să ducă la cu totul alte demonstraţii care relevă o parte diferită de ceea ce ştim cu toţii că ar fi adevărat. Biserica şi preoţii par că ne ascund ceva. Din multe cercetări şi studii făcute în ulmii ani, se pare că faptele au stat cu totul altfel pe vremea lui Iisus, dar preoţii – vicleni şi animaţi de motive oculte – au făcut ca lucrurile să pară aşa cum au vrut ei, reducându-i la tăcere pe opozanţi. Dovada? Au condamnat la moarte şi au ars pe rug pe toţi cei care se îndoiau. Una din cele mai detaliate scrieri despre istoria religiilor este în cartea scriitorului David Icke, “Secretul Suprem” din care am selectat fragmente din capitole care le-am considerat a fi mai importante.
Sorii lui Dumnezeu
Nici un alt instrument nu a slujit mai bine Agendei elitelor decât religia. Chiar şi la ora actuală religia controlează minţile a miliarde de oameni şi limitează gândirea Mişcării Patriotice Creştine, deşi aceasta a sesizat multe alte aspecte ale conspiraţiei Frăţiei. Singurul lucru pe care nu îl pot accepta aceştia este faptul că propria lor religie face ea însăşi parte integrantă din marea conspiraţie.
Eu nu doresc în nici un caz să-i condamn pe cei care se autonumesc creştini. Printre ei se numără destui oameni care îşi manifestă prin credinţa lor creştină o spiritualitate plină de iubire. Mă refer aici exclusiv la Instituţia creştinismului şi la îndoctrinarea arogantă pe care a practicat-o în masă, pornind de la incredibil de limitata ei viziune asupra vieţii, care a creat o veritabilă închisoare mentală pentru miliarde de oameni de-a lungul ultimilor 2000 de ani. Toate religiile majore ale umanităţii: hinduismul, creştinismul, iudaismul şi islamul s-au născut în aceeaşi regiune a Orientului Mijlociu şi Apropiat unde au apărut rasa ariană şi liniile genealogice încrucişate reptilo-umane, după marele cataclism de acum aproximativ 7000 de ani. Scopul acestor religii era să limiteze mintea oamenilor şi să controleze emoţiile acestora prin răspândirea sentimentelor de vinovăţie şi de teamă. Toate au avut la bază figura unui „Dumnezeu mântuitor” precum Iisus sau Mahomed, afirmând că numai cei care cred în acesta şi îi urmează poruncile îl pot găsi pe adevăratul „Dumnezeu” şi pot fi mântuiţi. Exact acelaşi lucru îl afirmau preoţii babilonieni despre Nimrod. Controlul maselor prin intermediul religiei a început în Babilon.
Cei care refuzau să creadă în aceste bazaconii erau condamnaţi să ardă pentru totdeauna în focul iadului. Într-un mod cu totul incredibil, miliarde şi miliarde de oameni au căzut de-a lungul timpului în capcana acestei scheme simpliste, lucru valabil inclusiv la ora actuală. Dacă nu ar fi dispuşi să renunţe decât la propria lor minte şi la propria lor viaţă, încă nu ar fi atât de rău, dar ei insistă ca toţi cei din jur să facă acelaşi lucru, iar acest lucru nu mai este normal. Chiar deloc! Întrucât majoritatea cititorilor acestei cărţi vor fi cu siguranţă din rândul creştinilor şi evreilor, voi lua exemplul acestor două religii, demonstrând cum nişte poveşti simbolice au devenit adevăruri literale şi cum manipularea acestora a dat naştere celei mai puternice arme de control în masă inventată vreodată în istoria omenirii.
Pentru a înţelege ce anume se ascunde în spatele apariţiei religiilor, va trebui să vedem care a fost baza primelor religii ale fenicienilor, babilonienilor şi altor civilizaţii mai vechi decât ale acestora. Esenţa acestor religii a fost Soarele. Ierarhia Elitei s-a concentrat dintotdeauna asupra Soarelui, căci, aşa cum am subliniat mai devreme, înţelegea puterea reală a acestuia ca generator de energie electromagnetică care ne afectează viaţa şi comportamentul în fiecare secundă a fiecărei zile. Soarele conţine 99% din materia sistemului solar. Este suficient să vă gândiţi la acest lucru. Cine înţelege aceste cicluri solare şi natura diferită a energiilor pe care le proiectează ele, poate anticipa cum vor reacţiona fiinţele umane la diferite evenimente şi în anumite momente. La fel ca în cazul scripturilor care reprezintă baza tuturor religiilor, religia Soarelui avea două nivele ale cunoaşterii (sau iniţierii). În lumea antică, ierarhia Elitei se concentra asupra Soarelui deoarece ştia că acesta are efecte profunde asupra conştiinţei umane, în timp ce masele adorau astrul solar datorită căldurii şi luminii pe care le primeau de la el şi care influenţau în mod crucial viaţa lor, în special prin faptul că le asigura coacerea unor recolte bogate. În mod similar, un iniţiat al cunoaşterii ezoterice va citi Biblia cu alţi ochi decât creştinul sau evreul mediu. Iniţiatul va recunoaşte simbolismul, numerologia şi codurile ezoterice, în timp ce credinciosul va accepta semnificaţia literală a textului. Altfel spus, acelaşi text are rolul de a permite trecerea pe un nivel superior de cunoaştere în cazul iniţiatului şi de a crea o închisoare mentală pentru masele largi, neiniţiate.
Mare scamatorie!
Înţelegerea marilor religii nu este posibilă fără înţelegerea simbolismului străvechi al Soarelui. Anticii foloseau în special un anumit simbol pentru călătoria anuală a Soarelui. Aşa cum vom vedea în capitolul următor, acesta rămâne şi la ora actuală simbolul fundamental al Frăţiei Babiloniene. El apare atât în ilustraţiile feniciene ale zeiţei Barati cât şi pe stema expresiei britanice a acesteia: Britania. Simbolul constă în împărţirea Zodiacului (cuvânt grecesc care înseamnă cercul animalelor) printr-o cruce care marchează cele patru anotimpuri. În centrul crucii se află Soarele. Din cauza acestui simbolism, foarte multe divinităţi ale anticilor erau născute pe data de 25 decembrie. În emisfera nordică, data de 21-22 decembrie corespunde solstiţiului de iarnă, când Soarele se află în punctul cel mai de jos al puterii sale în ciclul anual. În viziunea strămoşilor noştri, acesta era momentul în care Soarele „moare” din punct de vedere simbolic. La data de 25 decembrie (trei zile mai târziu), Soarele şi-a început deja călătoria simbolică înapoi către apogeul puterii sale din mijlocul verii. De aceea, anticii obişnuiau să spună că soarele „se naşte” pe data de 25 decembrie. După cum vedeţi, Crăciunul creştin nu este decât un festival păgân redenumit, aşa cum sunt de altfel toate sărbătorile creştine. Să luăm de pildă Paştele. În jurul datei de 25 martie (data fixă la care se sărbătorea mai demult Paştele), soarele intră în semnul astrologic al Berbecului sau al mielului. La această dată, anticii obişnuiau să sacrifice miei, convinşi că vor obţine astfel favorurile zeilor, dar mai ales ale zeului-soare, asigurându-şi astfel recolte bogate. Altfel spus, ei credeau că vărsarea sângelui mielului echivalează cu ştergerea păcatelor lor. Babilonienii antici credeau că Tammuz, fiul reginei Semiramida, a fost crucificat cu un miel la picioare, trupul său fiind înmormântat într-o peşteră. Când piatra de la intrarea în peşteră a fost dată deoparte trei zile mai târziu, trupul dispăruse. Cu siguranţă, aţi mai auzit această poveste! O altă manieră în care anticii îşi imaginau simbolic soarele era următoarea: un copil iarna, un tânăr de Paşti, un bărbat extrem de puternic vara, un om trecut de prima tinereţe, care îşi pierde puterile, toamna, şi un bătrân neputincios iarna (până la solstiţiu). Ilustraţia modernă care prezintă fazele evoluţiei omului de la copil la bătrân este o imitaţie a acestui simbol. Într-o altă variantă, soarele se năştea cu plete aurii lungi (razele) care deveneau din ce în ce mai scurte pe măsură ce îşi pierdea puterea, în lunile de toamnă. Să ne reamintim de povestea lui Samson (sau Sam-sun) din Vechiul Testament. Acesta era incredibil de puternic şi avea părul lung, dar şi-a pierdut puterea când părul i-a fost tăiat. Problemele sale au început când a intrat în „Casa Dalilei” – semnul astrologic al Fecioarei, prin care trece soarele în timp ce se apropie toamna. Cu o ultimă zvâcnire a puterii sale, Sam-Soarele trânteşte la pământ doi piloni, care reprezintă un alt simbol clasic al Frăţiei, pe care îl regăsim din Egiptul antic şi până la francmasonii moderni. Legenda lui Samson (Sam-sun) este povestea simbolică a ciclului anual al soarelui. În realitate nu a existat o asemenea Sun – soare, în limba engleză. Din câte înţeleg, în limba ebraică Samson înseamnă chiar „Zeul Soare”.
Pentru creştinii ortodocşi, Iisus este singurul Fiu conceput de Dumnezeu, care a murit pentru iertarea păcatelor noastre. Exact aceeaşi pretenţie au avut-o un lung şir de zei antici, cu mult timp înainte să se audă măcar de Iisus Christos. Expresia „Fiu al lui Dumnezeu” pare să dateze cel puţin din perioada regilor gotici arieni din Cilicia, care îşi asumau titlul de „Fii ai Zeului Soare”, tradiţie adoptată apoi de faraonii din Egipt. Mulţi adepţi New Age îl consideră pe Iisus una cu Sananda, un iniţiat de rang înalt dintr-o ierarhie spirituală care s-a întrupat pentru a infuza pe pământ aşa-zisa energie „christică”. Alţii cred că a fost un extraterestru cu o misiune similară. În sfârşit, sunt unii care afirmă că pretenţia sa de a fi „regele evreilor” se datora faptului că se trăgea din sângele regal al lui David.
Dar oare chiar a existat Iisus? Au existat Moise, Solomon şi regele David? Răspunsul meu este un categoric nu. Nu există dovezi credibile şi incontestabile ale existenţei nici unuia dintre ei în afara textelor biblice, iar acestea nu sunt deloc credibile. Dar cum au apărut ele?
În anul 721 î.Ch., Israelul a fost cucerit de asirieni, iar israeliţii (sau canaaniţii) au fost luaţi în captivitate. Triburile cunoscute de istoria oficială sub numele de Iuda şi Benjamin au supravieţuit timp de mai bine de o sută de ani, înainte de a fi cucerite şi capturate de prietenii noştri, babilonienii, în jurul anului 586 î.Ch. Istoria întreagă care ascundea adevărul a început să fie fabricată în Babilon, capitala antică a preoţimii şi ierarhiei reptilo-ariene, de către preoţii ebraici cunoscuţi sub numele de leviţi.
Vechiul testament
Gândiţi-vă puţin: dacă o Frăţie ar distruge întreaga cunoaştere a lumii antice, inclusiv bibliotecile acelei lumi, ce ar scrie ea în textele ei, istoria reală sau o variantă a acesteia pe care ar dori să o inoculeze în subconştientul colectiv? În timpul şi după şederea lor în Babilon, în care au aflat atâtea lucruri, inclusiv legendele Sumerului, preoţii leviţi au amestecat adevărul (de multe ori simbolic şi acesta) cu fantezia, iar acest amestec a devenit fundamentul Vechiului Testament. Nu „israeliţii” au fost cei care au scris aceste texte. Chiar dacă am accepta existenţa lor, ei ar fi trebuit să fie demult dispersaţi pe vremea când leviţii şi-au înmuiat penele în cerneală. Geneza, Exodul, Leviticul şi Numerele, care împreună alcătuiesc Torah „evreiască”, au fost scrise în totalitate de leviţi sau sub supravegherea acestora, în timpul şi după şederea lor în Babilon. Acest grup de oameni care practicau sacrificiile umane, magicieni negri şi fanatici care obişnuiau să bea sânge, sunt cei care au scris legea morală pe care evreii ar trebui să o urmeze până în zilele noastre. Eu n-aş avea încredere nici să-i întreb cât e ceasul! În schimb, creştinii fanatici iau aceste texte drept Cuvântul lui Dumnezeu! Nu sunt deloc Cuvântul lui Dumnezeu, sunt cuvintele leviţilor, scrise sub directa îndrumare a iniţiaţilor reptilieni pur-sânge sau cu sânge încrucişat din Frăţia Babiloniană. Tăbliţele Sumeriene dovedesc mai presus de orice îndoială că Geneza nu reprezintă altceva decât un text condensat al unor texte sumeriene mai vechi. Legenda sumeriană a Edinului a devenit povestea biblică a Grădinii Edenului. Vă mai amintiţi povestea lui Moise, găsit în stufăriş de o prinţesă egipteană? Exact aceeaşi poveste era relatată de sumerienii-babilonieni cu referire la regele Sargon cel Bătrân.
Povestea lui Moise este o invenţie, cum este şi „captivitatea” în Egipt, povestea Exodului (cel puţin în forma descrisă în Biblie) şi crearea celor 12 triburi prin intermediul lui Iacov. Toate aceste texte au fost scrise de leviţi, ai căror conducători erau iniţiaţi la şcolile misterelor reptiliene din Babilon. Poveştile lor sunt simbolice şi codificate, astfel încât să fie înţelese de iniţiaţi, dar nu şi de mase, care trebuiau să creadă în sensul lor literal. Potrivit leviţilor, Moise a primit legile şi poruncile de la Dumnezeu în vârful unui munte. Regăsim mereu şi mereu acelaşi simbolism al munţilor. Una din explicaţii este legată de faptul că vârful muntelui este mai aproape de simbolul Dumnezeului lor: Soarele. Muntele Sion înseamnă Muntele Soarelui. Chiar şi astăzi, soarele care răsare deasupra munţilor de la răsărit este unul din principalele simboluri ale Frăţiei. Povestea israeliţilor şi a evreilor este în cea mai mare parte o invenţie, un voal în spatele căruia a fost ascuns adevărul. Nici un alt popor nu a fost amăgit atât de tare ca cei care îşi spun „evrei”. Aceştia au fost terorizaţi, folosiţi şi manipulaţi în maniera cea mai grotescă şi mai lipsită de milă de propria lor Elită, pentru a implementa o Agendă pe care marea majoritate a evreilor nici măcar nu o cunosc. Nu există nici un exemplu mai elocvent în acest sens decât maniera în care clanul „evreiesc” al Rothschild-zilor (în realitate reptilieni pur-sânge) a sprijinit cu fonduri, şi nu numai, venirea la putere a naziştilor, lăsându-i pe semenii lor de rang inferior să suporte consecinţele. Povestea levită a Exodului nu este decât o perdea de fum menită să ascundă furtul cunoaşterii „ebraice” din şcolile misterelor egiptene după infiltrarea acestora de către Frăţia Babiloniană. Egiptenii au considerat revelaţia lui „Iehova” o crimă comisă împotriva ştiinţelor sacre.
Istoricul şi iniţiatul francmason Manly P. Hall afirmă că religia de stat din Egipt s-a transformat la un moment dat în magie neagră şi că activităţile spirituale ale oamenilor erau paralizate de obedienţa deplină faţă de dogmele formulate şi impuse de preoţime. Această descriere corespunde perfect modului de manipulare al leviţilor-babilonienilor, respectiv al tuturor religiilor care au apărut ulterior pe baza acestor minciuni, inclusiv creştinismul. Acest aspect este foarte important: iudaismul, creştinismul şi islamul îşi bazează credinţele pe aceleaşi poveşti scrise de leviţi după şederea lor în Babilon. Acesta a fost momentul istoric cheie care avea să permită controlul lumii de atunci şi până în prezent. Cunoaşterea furată de leviţi de la egipteni şi răspândită după şederea lor în Babilon a devenit cunoscută sub numele de Cabala (sau Kabala, Qaballa), termen care provine de la rădăcina ebraică QBL, care înseamnă „de la gură la ureche”. Aceasta este metoda folosită pentru a comunica informaţiile cele mai secrete iniţiaţilor. Cabala este ramura ezoterică a iudaismului, care nu reprezintă altceva decât o acoperire a Frăţiei Babiloniene, la fel ca şi Vaticanul. Cabala este cunoaşterea secretă ascunsă în codurile Vechiului Testament şi ale altor texte din vechime. Iudaismul nu reprezintă decât interpretarea literală a acestor texte. Aceeaşi tehnică este folosită de toate religiile. Un exemplu de codificare levită se referă la numele celor cinci scribi: Garia, Dabria, Tzelemia, Echanu şi Azrel, aşa cum apar acestea în cea de-a doua carte a lui Esdras sau Ezra. Iată care este adevărata semnificaţie a acestor nume:
•Garia: indiciu prin care scribii antici obişnuiau să atragă atenţia că textul este fals sau că are o altă semnificaţie.
•Dabria: cuvinte care alcătuiesc o frază sau un text.
•Tzelemia: imagini, poveste imaginară, sau adevăr indicat într-o formă obscură.
•Echanu: informaţie schimbată sau dublată.
•Azrel: numele lui Esdras/Ezra, la care se adaugă sufixul „el”.
Altfel spus, „lucrarea lui Ezra”.
Acestea sunt cele cinci nume ale „scribilor”, pe care un iniţiat le citeşte ca pe o singură frază coerentă: „Indiciu de avertizare – referitor la cuvintele – imaginate într-o manieră obscură – care au fost schimbate sau dublate – şi care reprezintă opera lui Ezra”. Există o carte intitulată Codul Bibliei care pretinde că a identificat un cod în varianta ebraică a Vechiului Testament care ar prezice viitorul. Dat fiind că unul din aceste coduri prezice asasinarea preşedintelui Kennedy de către Lee Harvey Oswald, îngăduiţi-mi să rămân sceptic în ceea ce priveşte credibilitatea acestei cărţi. Oare chiar mai crede cineva în lumea asta că Oswald l-a ucis pe Kennedy? Abstracţie făcând de această carte, există într-adevăr un cod al Bibliei, accesibil însă numai iniţiaţilor. Autorii Bibliei obişnuiau să inventeze anumite caractere care să corespundă simbolismului lor sau se foloseau de anumite personaje reale, a căror viaţă o falsificau. Iată câteva exemple de coduri din Biblie: una din temele cele mai comune în toate tradiţiile şcolilor misterelor se referă la cei 12 discipoli, cavaleri sau adepţi din jurul unei divinităţi. Numărul 12 este un cod, care simbolizează – printre altele – cele 12 anotimpuri şi cele 12 case zodiacale prin care trece soarele sau „zeul” – simbolizat prin numărul 13. Acesta este numărul sacru „12 + 1”, după cum îl numesc unii oameni, şi aşa se explică recurenţa cu care apar numele 12 şi 13 în toate textele iniţiatice. De pildă, avem 12 triburi ale lui Israel, 12 prinţi ai lui Ishmael, 12 discipoli sau apostoli ai lui Iisus, dar şi ai lui Buddha, Osiris şi Quetzalcoatl. Mai există apoi regele Arthur şi cei 12 Cavaleri ai Mesei Rotunde (care simbolizează cercul zodiacului), Himmler şi cei 12 cavaleri ai ordinului nazist SS, şi femeia (Isis, Semiramida) care poartă coroana cu 12 stele din Cartea Revelaţiilor (Apocalipsa). În Scandinavia şi în nordul Europei avem misterele lui Odin, inspirate de aceeaşi rasă ariană venită din Orientul Apropiat. În această tradiţie există 12 „Drottar-i” care prezidează misterele împreună cu Odin. De fiecare dată avem de-a face cu acelaşi număr 12+1. Toate aceste istorii nu sunt adevărate din punct de vedere literal, ci reprezintă un simbolism folosit de şcolile misterelor. Aceleaşi simboluri sunt folosite astăzi de societăţile secrete ale Frăţiei pe steagurile naţionale, pe însemnele militare, în publicitate şi pe logo-urile companiilor. Una din marile creaţii ale Frăţiei, Uniunea Europeană, are drept simbol un cerc alcătuit din 12 stele. Practic, avem de-a face numai cu numere sacre şi cu elemente de geometrie sacră. Proporţiile tuturor statuilor egiptene, indiferent dacă sunt mari sau mici, reprezintă multipli de 6 şi de 12. Alte coduri numerice din Biblie şi din mistere sunt 7 şi 40. De pildă, în Biblie avem şapte spirite ale lui Dumnezeu, şapte biserici din Asia, şapte lumânări din aur, şapte stele, şapte lămpi de foc, şapte sigilii, şapte trompete, şapte îngeri, şapte tunete şi dragonul roşu din Apocalipsă cu cele şapte capete şi şapte coroane ale sale. Legenda Ierihonului descrie marşul armatei lui Iosua în jurul oraşului timp de şapte zile, însoţit de şapte preoţi cu şapte trompete. În cea de-a şaptea zi ei au înconjurat Ierihonul de şapte ori, iar zidurile oraşului au început să se prăbuşească. În legenda lui Noe, acesta a încărcat arca sa cu şapte perechi din fiecare animal şi cu şapte perechi din fiecare specie de păsări. Între prezicerea potopului şi diluviul propriu-zis s-au scurs şapte zile, şi tot şapte zile au trecut între trimiterea perechilor de porumbei. Arca a atins pământul în cea de-a 17-a zi a celei de-a şaptea luni, iar Noe a părăsit arca în cea de-a 27-a zi. După potop el a atins vârsta de 700 de ani. Multe din numele divinităţilor simbolice, cum ar fi Abraxas al gnosticilor sau Serapis din Grecia aveau şapte litere. Avem apoi numărul 40. Adam a intrat în Paradis la vârsta de 40 de ani; Eva l-a urmat 40 de ani mai târziu. În timpul Marelui Potop a plouat timp de 40 de zile şi 40 de nopţi. Set este luat de îngeri la vârsta de 40 de ani şi nu este văzut timp de 40 de zile. Moise ajunge la Midian la vârsta de 40 de ani şi rămâne acolo timp de 40 de ani. Iosif are vârsta de 40 de ani când Iacov soseşte în Egipt. Iisus se retrage în pustie timp de 40 de zile. Chiar credeţi că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu? Nici vorbă. Ea este scrisă în codul ezoteric al şcolilor misterelor. Literatura arabă a fost scrisă tot de către şi pentru iniţiaţi, dovadă că regăsim în ea aceleaşi coduri. În cele 40 de poveşti din Arbaindt (care înseamnă 40) regăsim pretutindeni numărul 40, iar calendarul lor are 40 de zile ploioase şi 40 de zile cu vânt. Legile arabe se referă constant la numărul 40. O altă serie de cărţi arabe, numite Sebaidt, care înseamnă „şapte”, se învârt exclusiv în jurul acestui număr. Aceste coduri numerice au semnificaţii mult mai profunde decât cele evidente, cum ar fi numărul de zile ale săptămânii sau numărul de luni ale zodiacului.
Între altele, numerele reprezintă frecvenţe vibratorii. Orice frecvenţă rezonează cu un anumit număr, o anumită culoare şi un anumit sunet. Anumite frecvenţe, cu numerele, culorile şi sunetele lor corespondente, sunt extrem de puternice. Simbolurile reprezintă la rândul lor rezonanţe cu anumite frecvenţe şi influenţează subconştientul omului fără ca acesta să-şi dea seama. Aşa se explică prezenţa anumitor simboluri pe însemnele societăţilor secrete, pe steagurile naţionale, pe logo-urile companiilor, în reclamele de publicitate, şi aşa mai departe.
Nu există dovezi istorice ale existenţei unui om numit Moise. El nu apare decât în textele leviţilor şi în alte texte şi comentarii rezultate din acestea. Unii afirmă că acesta ar fi fost numele iniţiatic al faraonului egiptean Arkenaten. Acest lucru este posibil, dar varianta oficială referitoare la Moise nu are o bază istorică. Nu s-a ştiut nimic de povestea lui Moise şi de „blestemele” căzute asupra egiptenilor până când leviţii din Babilon nu au scris povestea Exodului, la câteva secole după perioada în care ar fi trebuit să se petreacă aceste lucruri. Potrivit legendei, toate animalele din Egipt ar fi trebuit să moară de trei ori! Cum or fi reuşit acest lucru – au murit şi au reînviat din nou? Nu a existat o asasinare a primului născut al faraonului egiptean, aşa că Sărbătoarea Paştelui evreiesc (mielului pascal) nu are nici o bază istorică, fiind inventată de leviţi. Referinţa la ungerea uşilor cu sânge de miel nu reprezintă decât un cod al vechiului simbolism al mielului. Nu a existat nici o carte ebraică oficială care să facă vreo menţiune la Pentateuh (legile lui Moise) înainte ca leviţii să ajungă în Babilon. Cât despre captivitatea israeliţilor în Egipt, până şi Deuteronomul îi descrie ca pe nişte „străini”, nu ca pe sclavi, în această perioadă. De unde a apărut atunci numele de Moise? Orice persoană iniţiată care atingea rangul suprem în ierarhia şcolilor misterelor egiptene era numită Muse, Mose sau… Moses. Istoricul egiptean Manetho, care a trăit în secolul III î.Ch., citat de istoricul evreu Josephus, afirmă că a existat un preot în Heliopolis sau ON (Locul Soarelui), care şi-a luat apoi numele de Mosheh sau Moses. Cuvântul Moise (Moses) înseamnă: cel care a fost răpit, care a fost scos din apă, care a fost făcut misionar, ambasador, sau apostol. Marele Preot în templele egiptene era numit EOVE sau EOVA, de unde şi apariţia numelui Iehova. În realitate, limba ebraică este limba sacră a şcolilor misterelor egiptene. Limba secretă a Egiptului era numită CBT sau QBT, fiind mai bine cunoscută astăzi sub numele de coptă. Limba secretă a şcolilor misterelor şi-a luat numele de la OBR sau ABR, care se referea în acele vremuri la trecerea dintr-un loc în altul, adică la un anumit tip de tranziţie. Într-adevăr, scopul tuturor şcolilor originale ale misterelor era tranziţia către iluminare. ABR a devenit apoi Ambres, numele sfintei doctrine rezervate iniţiaţilor, nume care se scria inclusiv: ambric, hebric, hebraic sau… hebrew (n.n. evreiesc). Alfabetul ebraic are 22 de litere, dar cel original, de dinainte de „Moise”, nu avea decât 10, iar adevărata lui semnificaţie nu era cunoscută decât de preoţi.
Ebraicii (sau cel puţin fondatorii lor) nu erau israeliţi sau evrei, ci iniţiaţi ai şcolilor misterelor egiptene. Nu este de mirare că la ora actuală este imposibil să identifici o „rasă” genetică ebraică sau evreiască. Cuvântul cohen, care înseamnă preot la evrei, provine de la cahen, pronunţia egipteană pentru preot şi prinţ. În limba engleză, Moses este numele lui Moise. Chiar şi circumcizia, acea tradiţie exclusiv „evreiască”, era practicată în şcolile misterelor egiptene de cel puţin 4000 de ani. Nici un adept nu putea fi iniţiat până când nu era circumcis. În Egipt nu a existat o religie ebraică, nici o lege ebraică, pentru simplul motiv că nu a existat o „rasă” ebraică. Singura religie era cea egipteană. Religia, limba şi rasa ebraică nu au apărut decât atunci când iniţiaţii misterelor egiptene, cunoscuţi mai târziu sub numele de leviţi, au scos cunoaşterea secretă în afara Egiptului şi au inventat această poveste pentru a ascunde astfel cu ce se ocupau în realitate, interesele cui le slujeau şi de unde proveneau. Termenii „ebraic” şi „iudaism” se traduc practic prin „egiptean”. Aşa se explică – între altele – de ce foloseşte Frăţia chiar şi la ora actuală atâtea simboluri egiptene, inclusiv piramida căreia îi lipseşte piatra din vârf. Aceasta reprezintă un simbol al Marii Piramide de la Gizeh şi al şcolilor misterelor egiptene, deşi ascunde şi alte semnificaţii, mai profunde. La intrarea în templul egiptean unde se ţineau misterele existau două obeliscuri masive. Acestea sunt reprezentate adesea de francmasoni sub forma a doi stâlpi şi apar în toate clădirile proiectate sau finanţate de iniţiaţi. Aceasta este inclusiv explicaţia celor doi stâlpi pe care i-a culcat la pământ Samson. Toţi iniţiaţii din şcolile misterelor primeau un nume iniţiatic, tradiţie care continuă până astăzi în cadrul Frăţiei. O eventuală conexiune cu ebraicii din Egipt ar putea fi legată de invazia populaţiei Hyksos, sau a Regilor Păstori. Istoricul egiptean Manetho descrie invadarea şi cucerirea Egiptului de o rasă ciudată de barbari. Când aceştia au fost respinşi în sfârşit, ei şi-au continuat călătoria prin Siria şi au construit un oraş pe care l-au numit Ierusalim. Hyksos ar putea fi totuna cu tribul numit Habiru, care a venit din fostele ţinuturi ale Sumerului, aşa cum se spune că ar fi făcut şi tribul lui Avraam (conform Vechiului Testament).
Povestea regelui Solomon şi a templului său reprezintă în cea mai mare parte simbolism curat. La fel ca şi în cazul lui Moise, nu există nici o dovadă că ar fi existat un rege cu acest nume. Înainte de scrierea textelor biblice de către leviţi, istoricul grec Herodot (485-425 î.Ch.) a călătorit în Egipt şi a studiat istoria acestuia şi a Orientului Apropiat. El nu a auzit nimic de vreun imperiu al lui Solomon, de exodul în masă al israeliţilor din Egipt sau de distrugerea armatei urmăritorilor egipteni pe malul Mării Roşii. Platon a călătorit în aceeaşi zonă, dar nu a auzit nici el nimic despre aceste subiecte. De ce? Pentru că sunt numai invenţii. Cele trei silabe care alcătuiesc numele lui Solomon: Sol-om-on, sunt nume ale soarelui în trei limbi diferite. Manly P. Hall scrie că Solomon împreună cu soţiile şi concubinele sale simbolizează planetele, lunile, asteroizii şi alte corpuri cereşti din casa sa – sistemul solar. Templul lui Solomon este un simbol al lumii soarelui. În legenda talmudică, Solomon este prezentat ca un maestru magician care înţelegea semnificaţia Cabalei şi putea să alunge demonii. Povestea sa este mai degrabă o expunere a simbolismului cunoaşterii secrete a leviţilor, sub acoperirea poveştii fabricate a „istoriei” ebraicilor. Cartea Regilor şi Cronicile, care povestesc construirea Templului lui Solomon, au fost scrise la 500-600 de ani după ce evenimentele pe care se presupune că le-ar descrie ar fi avut loc.
Exagerările din aceste texte sunt atât de mari încât sunt de-a dreptul hilare. Se afirmă că la construirea templului ar fi lucrat 153.600 de muncitori, timp de şapte ani. Arthur Dynott Thomson a calculat că în epoca noastră, costul unei asemenea lucrări ar fi de 7,9 miliarde de lire sterline! Iar Thomson a scris acest lucru în anul 1872! Oare la cât s-ar ridica el în zilele noastre? Aceste cifre sunt de-a dreptul ridicole, dacă ar fi înţelese într-un sens literal. În realitate, ele trebuie înţelese în sensul lor simbolic. Şi încă ceva: dacă Solomon nu a existat, ce ne-ar face să credem că „tatăl” său, regele David, a existat? Citesc tot felul de cărţi despre existenţa acestuia, dar singura sursă citată este Vechiul Testament scris de leviţi! Nu există nici o altă dovadă. Totul este o escrocherie, la fel ca şi ideea recentă (care face furori în ultimii ani) că linia genealogică a lui Iisus-David a ajuns în Franţa şi a dat naştere dinastiei Merovingienilor. După cum spune savantul şi cercetătorul L.A. Waddell: „Nu există nici o dovadă scrisă, nici o referinţă greacă sau romană, care să ateste existenţa lui Avraam sau a oricărui alt patriarh ori profet evreu din Vechiul Testament. Nu există dovezi că ar fi existat Moise, Saul, Solomon, sau oricare din regii evrei, cu excepţia ultimilor doi sau trei”.
Consecinţele acestui fapt asupra poporului care s-a auto-intitulat „evreu” şi asupra umanităţii în general au fost devastatoare. Legea Mozaică sau Legea lui Moise este legea leviţilor, a reptilienilor pur-sânge şi a celor cu sânge încrucişat din Frăţia Babiloniană. Ea nu are nimic de-a face cu Cuvântul lui Dumnezeu. Torah şi Talmudul, cele două texte care au fost compilate de leviţi în timpul şi după şederea lor în Babilon, reprezintă un veritabil bombardament mental alcătuit din legi extrem de detaliate despre ceea ce trebuie să facă omul în fiecare domeniu de viaţă. Ar fi imposibil ca „Dumnezeu” să fi dat aceste legi în vârful unui munte. Cei care le-au scris au fost leviţii, după care l-au inventat pe Moise, pentru a ascunde acest lucru. De atunci au mai fost adăugate şi alte „legi”, pentru a acoperi astfel toate posibilităţile rămase neexploatate. Paginile acestor texte levite conţin o temă recurentă şi aberantă, de un rasism extrem îndreptat împotriva ne-evreilor, şi necesitatea de a „distruge fără milă” pe toţi cei care încalcă aceste legi, adică exact ceea ce Manly Hall numeşte metodele de operare ale preoţilor care aplicau magia neagră.
Talmudul este probabil cel mai rasist document din câte s-au scris vreodată pe pământ. Iată câteva extrase din el, care atestă cât de departe poate merge aberaţia spirituală:
„Numai evreii sunt oameni; ne-evreii nu sunt oameni, ci vite”. Kerithuth 6b, pagina 78, iebhammoth 61
„Ne-evreii au fost creaţi pentru a le servi evreilor ca sclavi”. Midrasch Talpioth 225
„Actele sexuale cu ne-evreii sunt similare cu actele sexuale cu animalele”. Kethuboth 3b 97
„Ne-evreii trebuie evitaţi mai rău ca porcii bolnavi”. Orach Chalim 57, 6a
„Rata naşterilor ne-evreilor trebuie redusă dramatic”. Zohar 11, 4b
„Ne-evreii care mor trebuie înlocuiţi cu alţii, la fel cum înlocuiţi o vacă sau un măgar”. Lore Dea 377,1
Acest text nu reprezintă însă o simplă expunere grotescă de rasism. Dacă îl citim cu atenţie, regăsim în el însăşi atitudinea reptilienilor draconieni şi a acoliţilor lor faţă de rasa umană. Vă reamintesc că aceste orori nu au fost scrise de iudei sau de „evrei” ca popor. Aceştia sunt ei înşişi victime ale acestor convingeri impuse de autorii lor. Ele au fost scrise de leviţi, reprezentanţii Frăţiei Babiloniene alcătuite din reptilieni şi din rudele lor încrucişate, care nu au o simpatie mai mare faţă de poporul evreu decât a avut-o Adolf Hitler. Aruncarea vinei pe „evrei” este o prostie, dar este exact ce îşi doreşte Frăţia, căci acest lucru îi amplifică enorm posibilitatea de a diviza şi de a guverna, cele două fundamente ale politicii sale de control. La ce orori a condus în timp această manipulare, deopotrivă pentru „evrei” şi pentru „păgâni”! La fel stau lucrurile şi cu legea orală evreiască numită Mishnah, încheiată în jurul secolului II, era noastră. Israel Shahak, un supravieţuitor al lagărului de concentrare de la Belsen, este unul din puţinii oameni din rândurile celor care se pretind evrei, care a avut curajul să demaşte public Talmudul. În cartea sa, Istoria evreilor, religia evreilor, Shahak denunţă nivelul incredibil de rasism pe care este bazată legea „evreiască” (în realitate levită sau a Frăţiei). El povesteşte că în aspectul său extremist, reprezentat de rabinii ortodocşi moderni, această credinţă consideră o ofensă religioasă salvarea vieţii unui păgân, cu excepţia situaţiei în care evreii ar suferi consecinţe neplăcute dacă nu ar proceda astfel. Perceperea de dobânzi la împrumuturile acordate unui alt evreu este nepermisă; în schimb, unui ne-evreu trebuie să i se perceapă o dobândă oricât de mare. Talmudul le cere evreilor să rostească un blestem ori de câte ori trec pe lângă un cimitir păgân, iar dacă trec pe lângă o clădire păgână, să se roage lui Dumnezeu să o distrugă. Evreilor li se interzice să fure unul de la altul, dar legea nu se aplică şi în cazul păgânilor. Există rugăciuni evreieşti care îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că nu i-a făcut păgâni pe evrei, şi altele care cer moartea imediată a creştinilor. Un evreu religios nu are dreptul să bea dintr-o sticlă de vin, dacă aceasta a fost atinsă de un ne-evreu după ce a fost deschisă. După ce a primit premiul Nobel pentru literatură, scriitorul evreu Agnon a spus la postul de radio al Israelului: „Nu am uitat că ne este interzis să le mulţumim păgânilor, dar acum am un motiv special: aceştia i-au acordat premiul lor unui evreu”. Acestea sunt legile sistemului de credinţe numit „evreu”, cel care se plânge tot timpul şi care condamnă rasismul împotriva evreilor! Însuşi sistemul lor de convingeri este bazat pe rasismul cel mai extrem care a fost întâlnit vreodată pe pământ. Şi totuşi, ei nu se sfiesc să strige: „Antisemiţii!” împotriva tuturor cercetătorilor care se apropie prea mult de adevărul referitor la conspiraţia globală.
Benjamin Freedman, un evreu care îi cunoştea pe sioniştii de rang înalt (sionist provine de la „cel care practică cultul soarelui”) din anii 30-40, a afirmat că expresia „antisemitism” ar trebui eliminată din limba engleză. Iată ce a spus el: „La ora actuală, antisemitismul nu serveşte decât unui singur scop: el este folosit ca o sperietoare. Atunci când evreii simt că cineva se opune adevăratelor lor obiective, ei îşi discreditează victimele numindu-le antisemite pe toate canalele pe care le au la dispoziţie şi care se află sub controlul lor”. Unul din aceste canale este o organizaţie cu sediul în Statele Unite, dar care operează în întreaga lume, cu scopul precis de a-i condamna ca rasişti pe cei care se opun Frăţiei. Numele ei este Liga Anti-Defăimare (ADL). Am fost eu însumi o ţintă a lor, lucru care m-a amuzat şi mi-a confirmat faptul că mă aflu pe calea cea bună. Liga este susţinută inclusiv de nişte sicofanţi ne-evrei, care încearcă să păstreze o imagine pură şi sfântă despre această instituţie. Personal, nu voi lua în serios nici o mişcare „anti-rasistă” de gen „eu sunt mai sfânt decât tine”, decât atunci când aceasta va condamna toate formele de rasism, şi nu doar pe cele care îi convin. Mirosul ipocriziei îmi repugnă. Din fericire, acest rasism levit nu este urmat de marea majoritate a populaţiei evreieşti şi mulţi membri din rândul acesteia s-au revoltat pe faţă împotriva legilor rasiale stricte care le impun să nu se căsătorească decât între ei. Mulţi oameni care se consideră „evrei” sunt crescuţi de mici în cultul fricii, devenind astfel simple păpuşi îndoctrinate ale acestei ierarhii levite atât de vicioase, care s-a metamorfozat între timp mai întâi în farisei, apoi în talmudişti şi în sioniştii extremişti din zilele noastre, controlaţi de rabinii fanatici care aplică „legea” leviţilor din Babilon în numele reptilienilor. Marea majoritate a celor care urmează religiile născute din Vechiul Testament nu cunosc care este adevărata lor origine şi Agenda care se ascunde în spatele lor. Această cunoaştere este privilegiul restrâns al unei Elite minuscule aflată în vârful ierarhiei unei reţele de organizaţii secrete, care a inventat şi manipulează aceste religii, inclusiv pe reprezentanţii lor. Ei nu sunt cu adevărat interesaţi de cei care îi urmează, fie ei evrei, romano-catolici, musulmani, sau ce-or fi. Nici un alt argument nu ilustrează mai perfect farsa pe care o reprezintă toate aceste religii şi rase ca cei care se autointitulează „evrei”.
Aşa cum au arătat chiar scriitorii şi antropologii evrei, nu există o rasă evreiască. Iudaismul este o credinţă, nu o rasă. Întreaga poveste a poporului „evreu” a fost inventată pentru a acoperi o altă realitate. Scriitorul şi cercetătorul evreu Alfred M. Lilenthal a scris: „Nu există nici un antropolog reputat care să nu fie de acord că ideea de rasă evreiască este o prostie la fel de mare ca şi ideea de rasă ariană… Ştiinţa antropologică divide umanitatea în numai trei rase recognoscibile: rasa neagră, cea mongoloidă sau orientală şi cea caucaziană sau albă (deşi unii vorbesc şi de o a patra rasă, cea australoidă)… Membrii Credinţei evreieşti se regăsesc în toate cele trei rase şi în subdiviziunile lor”.
Realitatea este că în interiorul credinţei evreieşti şi a altor culturi se ascunde o rasă care operează sub acoperire, alcătuită din liniile genealogice ale reptilienilor pur-sânge şi hibrizi. Aceste linii genealogice par să fie integrate în aparenţă în aceste credinţe şi culturi, dar scopul lor real este acela de a manipula şi de a controla. Din această categorie făceau parte şi leviţii. Farsa devine şi mai rizibilă, şi mai elocventă pentru perdeaua de fum în care s-a transformat această lume, dacă ţinem seama că majoritatea celor care se pretind evrei la ora actuală nu au nici o legătură genetică cu pământul pe care ei îl numesc Israel. Culmea este că tocmai această legătură a permis înfiinţarea cu forţa a statului modern Israel, în detrimentul poporului arab din Palestina! Alţi scriitori evrei, de talia lui Arthur Koestler şi alţii, au expus această realitate, potrivit căreia toţi cei care au creat şi au populat statul Israel sunt originari genetic din sudul Rusiei, nu din Israel. Nasul coroiat considerat atât de „evreiesc” este o trăsătură genetică întâlnită în sudul Rusiei şi în Caucaz, nicidecum în Israel. În anul 740 e.n., un popor numit khazar a trecut în masă la iudaism. Iată ce scrie Koestler în această direcţie: „Khazarii nu au venit din Iordania, ci de pe Volga. Ei nu au venit din Canaan, ci din Caucaz. Din punct de vedere genetic, ei sunt mai înrudiţi cu hunii, uigarii şi maghiarii decât cu sămânţa lui Avraam, Isaac şi Iacov. Istoria imperiului khazar, care iese treptat la iveală, începe să semene tot mai mult cu cea mai crudă festă pe care ne-a jucat-o vreodată istoria”.
Există două subdiviziuni majore ale aşa-zişilor evrei: şefarzii şi aşkenazii. Şefarzii sunt descendenţi ai evreilor care au trăit în Spania din antichitate şi până în secolul XV, când au fost expulzaţi. Prin anii `60 ai secolului XX, şefarzii au fost estimaţi la un număr total de circa o jumătate de milion, în timp ce aşkenazii numără circa 11 milioane. Aceştia din urmă nu au nici cea mai mică legătură de rudenie cu Israelul, dar ei sunt cei care au invadat Palestina, creând statul Israel sub pretextul că „Dumnezeu” le-a promis lor acest pământ în Vechiul Testament. Cine a scris Vechiul Testament? Preoţii lor, leviţii! Şi cine a scris Noul Testament, care a dat naştere creştinismului? Oamenii controlaţi de aceeaşi forţă care i-a controlat pe leviţi: Frăţia Babiloniană.
Şi acum, vă propun o mică ghicitoare. Despre cine vorbesc în continuare?
S-a născut dintr-o fecioară printr-o concepţie imaculată, în urma intervenţiei Duhului Sfânt. A împlinit astfel o veche profeţie. Când s-a născut, tiranul aflat la putere a dorit să-l ucidă. De aceea, părinţii săi au fost nevoiţi să fugă, pentru a scăpa. Toţi copiii de sex masculin cu vârste de până la doi ani au fost măcelăriţi din ordinul tiranului, care spera astfel să scape de copil. La naşterea lui au fost prezenţi îngerii, dar şi nişte păstori, şi a primit daruri în aur, smirnă şi tămâie. A fost adorat ca mântuitor al oamenilor şi a dus o viaţă morală şi umilă. A realizat miracole printre care s-au numărat vindecarea bolnavilor, dăruirea vederii orbilor, alungarea demonilor şi învierea morţilor. A fost ucis pe cruce, între doi tâlhari. A coborât în iad, dar s-a ridicat din morţi şi s-a ridicat la ceruri.
Noul Testament
Aţi putea crede că este povestea vieţii lui Iisus, dar vă înşelaţi. Aceasta este descrierea zeului mântuitor oriental Virishna cu 1200 de ani înainte de pretinsa naştere a lui Iisus. Dacă doriţi neapărat un zeu mântuitor care a murit pentru iertarea păcatelor noastre, aveţi de ales dintr-o multitudine de semenea personaje care au existat în lumea antică, toate avându-şi originea în aceeaşi rasă ariană şi reptilo-ariană care a provenit din Orientul Apropiat şi din munţii Caucaz. Iată numai câţiva din „Fiii lui Dumnezeu” care joacă rolul principal în legende asemănătoare celei a lui Iisus; aproape toţi au fost adoraţi cu mult timp înainte să se audă măcar de Iisus: Krishna în Hindustan; Buddha Sakia în India; Salivahana în Bermuda; Osiris şi Horus în Egipt; Odin în Scandinavia; Crite în Chaldea; Zoroastru în Persia; Baal şi Taut în Fenicia; Indra în Tibet; Bali în Afganistan; Jao în Nepal; Wittoba în Bilingonese; Tammuz în Siria şi Babilon; Attis în Frigia; Zamolxis în Tracia; Zoar în Bonzes; Adad în Asiria; Deva Tat şi Sammonocadam în Siam; Alcides în Teba; Mikado în Sintoos; Beddru în Japonia; Hesus sau Eros şi Bremrillham la druizi; Thor, fiul lui Odin, la gali; Cadmus, în Grecia; Hil şi Feta în Mandaites; Gentaut şi Quetzalcoatl în Mexic; Monarhul Universal al sibilelor; Ischy în Formosa; Învăţătorul Divin al lui Platon; Cel Sfânt al lui Xaca; Fohi şi Tien în China; Adonis, fiul fecioarei Io, în Grecia; Ixion şi Quirinus la romani; Prometeu în regiunea Caucazului; şi Mohamed sau Mahomet în Arabia.
Cu puţine excepţii, toţi aceşti „fii ai lui Dumnezeu” sau „profeţi” (inclusiv religiile lansate de ei) au provenit din ţinuturile ocupate sau influenţate de popoarele venite din Orientul Apropiat şi din Caucaz, pe scurt, ţinuturile ocupate de arieni şi de reptilo-arieni. Alţi „fii ai lui Dumnezeu” i-au inclus pe Mithra sau Mithras, zeul pre-creştin romano-persan, iar în Grecia şi Asia Mică pe Dionisos şi Bahus. Toţi aceştia au fost fii ai lui Dumnezeu care au murit pentru iertarea păcatelor noastre, născuţi din mame fecioare, şi datele de naştere ale tuturor au fost pe… 25 decembrie! Mithra a fost crucificat, dar s-a ridicat din morţi pe data de 25 martie – de Paşti! Iniţierile în misterele lui Mithra aveau loc în peşteri împodobite cu semnele Capricornului şi Racului, care simbolizau solstiţiile de iarnă şi de vară, respectiv punctul cel mai jos şi cel mai înalt de pe cer al soarelui. Mithra era ilustrat adeseori ca un leu înaripat, simbol al soarelui folosit şi la ora actuală de societăţile secrete. Referirile la leu şi la „lovitura cu laba a leului” care se fac în obţinerea gradului de maestro mason îşi au originea în acelaşi simbolism al şcolilor misterelor. Iniţiaţii în ritul lui Mithra erau numiţi lei şi erau marcaţi pe frunte cu crucea egipteană. Iniţiaţilor de gradul întâi li se punea pe frunte o coroană din aur, care reprezenta sinele lor spiritual. Aceeaşi coroană, care simbolizează razele soarelui, apare pe capul Statuii Libertăţii din Portul New York. Toate aceste ritualuri sunt vechi de mii de ani, din perioada Babilonului şi a legendelor lui Nimrod, ale Semiramidei şi ale lui Tammuz (versiunea corespondentă a lui Iisus). Mithra era considerat zeul-soare sau Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru a salva umanitatea şi pentru a-i dărui viaţa eternă. Unul din simbolurile clasice ale lui Mithra a fost leul cu un şarpe încolăcit în jurul trupului său, care ţine cheile cerului. Acest simbolism stă la baza legendei Sfântului Petru care ţine cheile Raiului. Petru era numele Marelui Preot în şcoala misterelor din Babilon. După ce iniţiatul în misterele lui Mithra încheia ritualul, membrii cultului mâncau pâine şi vin, convinşi că se hrănesc cu trupul şi sângele lui Mithra. La fel ca o întreagă listă de zei pre-creştini, Mithra a fost vizitat la naştere de trei înţelepţi care i-au adus daruri de aur, tămâie şi smirnă. Acelaşi lucru l-a afirmat Platon despre maestrul său, Socrate, în Grecia antică.
Creştinismul nu este altceva decât o religie păgână a soarelui, a cărei adorare este condamnată de creştinism! Este simultan şi o religie a astrologiei, deşi chiar Papa condamnă această ştiinţă ca fiind opera „diavolului”! Ia-mă la tine, Doamne, căci aici jos e o nebunie! Desigur, ierarhia bisericii ştie foarte bine aceste lucruri. Ce nu doresc ei este să ştim şi noi! Cultul misterelor lui Mithra s-a răspândit din Persia până în Imperiul Roman şi la un moment dat această doctrină putea fi găsită pretutindeni în Europa. Actualul sediu al Vaticanului din Roma a fost unul din locurile sacre ale adepţilor lui Mithra, iar imaginea şi simbolurile acestuia au fost găsite cioplite în stânci şi pe tăbliţe din piatră în toate provinciile occidentale ale fostului imperiu roman, inclusiv în Germania, Franţa şi Britania. Creştinismul şi biserica romano-catolică au la bază cultul lui Mithra (Nimrod), regele-soare persan-roman, al cărui echivalent indian anterior a fost Mitra. Tammuz sau Adonis, adorat în Babilonia şi Siria, s-a născut de asemenea la miezul nopţii de 24 decembrie. Toţi aceştia au fost „fii ai lui Dumnezeu”.
Horus a fost „fiul” lui Dumnezeu în Egipt. El a derivat din babilonianul Tammuz, fiind la rândul său o sursă de inspiraţie pentru Iisus. Implicaţiile sunt devastatoare pentru credibilitatea bisericii creştine: Iisus a fost Lumina Lumii. Horus a fost Lumina Lumii. Iisus a afirmat că este calea, adevărul şi viaţa. Horus a afirmat şi el că este adevărul şi viaţa. Iisus s-a născut în Betleem, „casa pâinii”. Horus s-a născut în Annu, „locul pâinii”. Iisus a fost Păstorul cel Bun. Horus a fost şi el Păstorul cel Bun. Şapte pescari au urcat în barcă, alături de Iisus. Tot şapte adepţi au urcat în barca lui Horus. Iisus a fost considerat Mielul lui Dumnezeu. Horus a fost considerat şi el Mielul lui Dumnezeu. Iisus este identificat cu crucea. Horus a fost şi el identificat cu crucea. Iisus a fost botezat la vârsta de 30 de ani. Horus a fost botezat şi el la vârsta de 30 de ani. Iisus a fost copilul unei fecioare, pe nume Maria. Horus a fost şi el copilul unei fecioare, pe nume Isis. Naşterea lui Iisus a fost marcată de o stea. Naşterea lui Horus a fost şi ea marcată de o stea. Iisus a predicat în templu la vârsta de 12 ani. Horus a predicat şi el în templu la vârsta de 12 ani. Iisus a avut 12 discipoli. Horus a avut 12 adepţi. Iisus a fost considerat luceafărul de dimineaţă. Horus a primit şi el acelaşi nume. Iisus a fost tentat pe un munte de Satan. Horus a fost tentat pe un munte de Set. Iisus este considerat „judecătorul celor morţi”. Şi în această privinţă are numeroşi competitori. Acelaşi lucru s-a afirmat anterior despre Nimrod, Krishna, Buddha, Ormuzd, Osiris, Aeacus şi alţii. Iisus este numit Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel din urmă. La fel au fost numiţi însă şi Krishna, Buddha, Lao-kiun, Bahus, Zeus şi alţii. Lui Iisus i se atribuie miracole precum vindecarea bolnavilor şi ridicarea din morţi. Aceleaşi lucruri le-au făcut însă Krishna, Buddha, Zoroastru, Bochia, Horus, Osiris, Serapis, Marduk, Bahus, Hermes şi alţii. Iisus s-a născut dintr-o linie genealogică regală. La fel şi Buddha, Rama, Fo-hi, Horus, Hercule, Bahus, Perseu şi alţii. Iisus s-a născut dintr-o fecioară. La fel şi Krishna, Buddha, Lao-kiun sau Lao-tse, Confucius, Horus, Ra, Zoroastru, Prometeu, Perseu, Apolo, Mercur, Baldur, Quetzalcoatl şi foarte mulţi alţii.
S-a spus că Iisus va renaşte din nou. Mă tem că cerul va fi destul de aglomerat, căci la fel s-a spus şi despre Krishna, Vishnu, Buddha, Qeutzalcoatl, şi alţii. „Steaua” de la naşterea lui Iisus nu este decât o altă legendă pe care o regăsim într-o multitudine de mituri, mergând cel puţin până la povestea babiloniană a lui Nimrod, care a văzut într-un vis o stea strălucitoare ridicându-se deasupra orizontului. Ghicitorii i-au spus că aceasta prezice naşterea unui copil care va deveni un mare prinţ. Toate aceste poveşti reprezintă reciclarea aceluiaşi mit. Iisus este un personaj mitologic.
Personajul inventat numit Iisus a fost un zeu solar… Lumina Lumii. Aceeaşi expresie: Lumina Lumii, a fost folosită de arieni-fenicieni pentru a-l simboliza pe „adevăratul Dumnezeu unic”, Soarele, cu mii de ani înainte de pretinsa naştere a lui Avraam, cel considerat astăzi creatorul conceptului de Dumnezeu unic. Fenicienii îşi simbolizau şi ei Dumnezeul unic pe „o cruce unică”. Creştinii îl portretizează pe Christos cu un halou în jurul capului. Aceasta este exact maniera în care reprezentau fenicienii razele soarelui în jurul capului zeului lor solar, Bel sau Bil, aşa cum arată coloana feniciană din piatră datând din secolul IV î.Ch. (vezi Figura 14). Soarele era esenţa religiei egiptene. La amiază, când el se afla la apogeul „călătoriei” sale zilnice, egiptenii se rugau „Celui Preaînalt”. Mamele fecioare asociate cu toţi aceşti zei solari au purtat de-a lungul timpului diferite nume, de la regina Semiramida şi Ninkharsag până la Isis, simbolul egiptean al forţei creatoare feminine fără de care nimic n-ar putea exista, nici chiar soarele. În timp, numele foştilor „zei” extratereştri au devenit concepte şi simboluri ezoterice, care au primit diferite nume, în funcţie de eră şi de cultură. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul Evangheliilor. Horus a devenit Iisus, iar Isis s-a transformat în Maria, mama fecioară a lui Iisus – Soarele. Maria este întotdeauna pictată ţinându-l în braţe pe pruncul Iisus, dar şi această imagine este doar o repetare a portretelor egiptene ale lui Isis care îl ţine în braţe pe pruncul Horus (vezi Figura 15). Toţi aceşti oameni nu au existat în realitate. Ei nu reprezintă altceva decât nişte simboluri. Isis a devenit asociată cu semnul astrologic al Fecioarei. La fel şi Maria. Titlurile date lui Isis, de „Stea a mărilor” şi „Regină a cerului”, i-au fost acordate mai târziu şi Mariei, ambele ipostaze avându-şi originea în Babilon, unde regina Semiramida era numită „Regina cerului”.
Creştinismul şi iudaismul nu sunt altceva decât nişte religii babiloniene.
În întreaga lume regăsim aceleaşi religii şi ritualuri ale soarelui: în Sumer, Babilon, Asiria, Egipt, Insulele Britanice, Grecia, Europa în general, Mexic şi America Centrală, Australia… pretutindeni. Aceasta a fost religia universală inspirată de aceeaşi sursă extraterestră cu mii de ani înaintea creştinismului. Adorarea soarelui şi a focului a fost esenţa religiilor indiene, festivalurile acestora marcând ciclul anual al soarelui. Legenda lui Iisus prezintă aceleaşi referiri la astrologie şi la simbolismul şcolilor misterelor. Coroana de spini este ea însăşi un simbol al razelor soarelui, la fel ca şi coroana de pe capul Statuii Libertăţii din Portul New York. Crucea este de asemenea un simbol astrologic al soarelui, aşa cum am arătat anterior, când am vorbit de crucea care împarte cercul astrologic. Leonardo da Vinci, Marele Maestru al Prioriei Sionului (de la Sion = Sun = Soare) a folosit acelaşi simbolism în faimoasa sa pictură a Cinei cea de Taină . El i-a împărţit pe cei 12 discipoli în patru grupe de câte trei, cu Iisus, „Soarele”, în centru. Avem din nou de-a face cu un simbol astrologic pictat de un iniţiat de rang înalt al societăţilor secrete şi al şcolilor misterelor care cunoşteau adevărul. Nu este exclus ca Da Vinci să îl fi pictat pe unul din discipoli ca femeie, pentru a face astfel trimitere la divinitatea feminină Isis, Barati sau Semiramida. Simbolul acestei forţe feminine a devenit litera „M”, de la Maria sau Madonna (Semiramida). Se crede că Iisus s-a născut pe data de 25 decembrie, dată pe care creştinii au preluat-o din tradiţia lui Sol Invictus (Soarele Invincibil), din motive pe care le-am explicat deja. Se afirmă de asemenea că a murit de Paşti, pe o cruce. Este aceeaşi poveste antică, reluată la infinit. Egiptenii şi l-au reprezentat pe Osiris întins pe o cruce, ca un simbol astrologic. În viziunea anticilor, soarele are nevoie de trei zile pentru a învia din „moartea” pe care o suferă pe data de 21/22 decembrie. De câte zile a avut nevoie Iisus, potrivit Evangheliilor, pentru a „învia” din morţi? De trei! De tot atâtea a avut nevoie şi Fiul babilonian al lui Dumnezeu, Tammuz, pentru a învia din morţi. Iată cum descrie Evanghelia lui Luca ce s-a întâmplat atunci când Iisus (Soarele) a murit pe cruce: „Şi era pe la orele şase, când s-a lăsat un întuneric asupra pământului, care l-a acoperit până la orele nouă. Şi soarele s-a întunecat…”. (Luca 23: 44, 45) Fiul/Soarele murise, deci asupra pământului s-a lăsat întunericul. Şi câte ore a durat acest întuneric? Trei. Aceeaşi poveste despre întunericul care s-a lăsat asupra pământului au spus-o despre Krishna hinduşii, despre Buddha budiştii, despre Hercule grecii, despre Quetzalcoatl mexicanii, etc., etc., cu mult timp înainte de Iisus. Când a murit, Iisus a „coborât în iad”, la fel cum au procedat anterior Krishna, Zoroastru, Osiris, Horus, Adonis/Tammuz, Bahus, Hercule, Mercur, şi aşa mai departe. După cele trei zile, el s-a ridicat din morţi, la fel ca şi Krishna, Buddha, Zoroastru, Adonis/Tammuz, Osiris, Mithra, Hercule şi Baldur. Iisus a fost crucificat simbolic de Paşti deoarece acesta reprezintă momentul echinocţiului de primăvară, când Soarele (Iisus) intră în semnul astrologic al Berbecului, al lui Ram sau… al mielului. Mielul pomenit în Cartea Revelaţiei reprezintă acelaşi simbol. În jurul anului 2200 î.Ch., grupul cunoscut sub numele de Preoţii lui Melchisedek au început să-şi confecţioneze şorţurile din lână de miel, tradiţie continuată astăzi de expresia modernă a Frăţiei, francmasonii. Paştele sau echinocţiul este momentul în care soarele triumfă asupra întunericului, îndreptându-se către acea perioadă din an când ziua devine mai lungă decât noaptea. Lumea este restaurată astfel prin puterea Soarelui în momentul renaşterii acestuia, motiv pentru care echinocţiul de primăvară era unul din evenimentele cele mai sacre ale religiei egiptene. Regina Isis era portretizată adeseori cu un cap de berbec, pentru a simboliza astfel abundenţa specifică primăverii, marcată de intrarea în zodia Berbecului. Sărbătoarea Paştelui era la fel de importantă pentru primii creştini ca şi data de 25 decembrie. Legenda lui Mithra afirmă că acesta a fost crucificat şi a înviat din morţi pe data de 25 martie. La ora actuală, data Paştelui nu mai este fixată în prima zi a zodiei Berbecului, dar simbolismul rămâne acelaşi. Ziua religioasă a săptămânii creştine este… duminica (n.n. Sunday în limba engleză), adică SUN-day, ziua soarelui. Bisericile creştine sunt orientate de la est la vest, altarul fiind situat întotdeauna către est. Altfel spus, credincioşii privesc inevitabil către direcţia din care răsare soarele. Nici chiar ouăle de Paşti sau chiflele fierbinţi marcate cu cruce nu reprezintă o tradiţie creştină. Ouăle vopsite erau considerate ofrande sacre în Egipt şi Persia, printre altele.
Când te gândeşti că autorităţile de la Westmintster Abbey au ţinut o dezbatere publică, întrebându-se dacă e cazul să menţină tradiţia pomului de Crăciun, dar fiind că acesta reprezintă un simbol păgân! Păi… întreaga religie este păgână!
Alături de simbolismul soarelui, povestea lui Iisus şi a nenumăraţilor săi predecesori include de asemenea simbolismul iniţierii din şcolile misterelor. Crucea ca simbol religios poate fi întâlnită în toate culturile, de la nativii americani la chinezi, indieni, japonezi, egipteni, sumerieni, popoarele antice din Europa şi din America Centrală şi de Sud. Roata Budistă a Vieţii alcătuită din două cruci suprapuse şi păsările cu aripile deschise sunt folosite ca simboluri ale crucii în nenumărate logouri, însemne ale armatei şi insigne. Una din cele mai vechi forme ale sale este crucea Tau sau Tav, care seamănă cu litera T. Aceasta era crucea pe care erau atârnaţi disidenţii politici în Imperiul Roman, dar şi simbolul zeului druid Hu. Este folosită şi astăzi de francmasoni în simbolul echerului lor. Crux Ansata sau „crucea vieţii” era folosită de egipteni şi avea un arc de cerc adăugat deasupra. Atât Crux Ansata cât şi crucea Tau au fost găsite pe diferite statui şi alte opere de artă din întreaga Americă Centrală. Era asociată cu apa, iar babilonienii o foloseau ca emblemă pentru zeii apei, despre care spuneau că le-au adus civilizaţia. Apropo, despre Naga-şi, zeii reptilo-umani ai Indiei, se spunea de asemenea că trăiesc în apă. Conceptul Dumnezeului mântuitor care moare de dragul umanităţii este un alt simbol străvechi. Religiile indiene aveau o tradiţie a mântuitorului crucificat cu secole înaintea apariţiei creştinismului, tradiţie care s-a născut la arienii din Munţii Caucaz. Personajul „christic” hindus, Krishna, apare în anumite ilustraţii bătut în cuie pe o cruce, la fel ca Iisus mai târziu. Despre Quetzalcoatl se spune că a venit din mare purtând o cruce şi a fost reprezentat la rândul lui ţintuit pe o cruce. În simbolismul şcolilor misterelor, crucea de aur simbolizează iluminarea, cea de argint purificarea, cea dintr-un metal obişnuit reprezintă smerirea, iar crucea din lemn aspiraţia. Cea din urmă este asociată de asemenea cu simbolismul copacului, care apare pretutindeni în antichitate. Numeroase figuri de mântuitori sunt ilustrate ţintuite pe cruci din lemn sau pe copaci. Există mistere păgâne în care adeptul era legat de o cruce sau aşezat pe un altar în formă de cruce, care simboliza moartea trupului, adică a lumii formelor fizice şi a dorinţelor, precum şi trezirea sinelui spiritual. Bătutul cuielor şi curgerea sângelui sunt alte simboluri ale şcolilor misterelor. De fapt, crucificarea lui Iisus reprezintă o alegorie, un eveniment mitologic cu semnificaţii ascunse. Ea nu s-a petrecut în realitate, ci doar trebuie să lase impresia că s-a petrecut. Ce putem spune însă despre învierea din morţi a lui Iisus? Iată ce afirmă Sfântul Pavel despre acest eveniment în prima sa scrisoare adresată corintenilor:
„Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Christos nu a înviat, şi dacă Christos nu a înviat, atunci într-adevăr este zadarnică propovăduirea noastră şi este zadarnică şi credinţa voastră. Ba încă suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, fiindcă am mărturisit cu privire la Dumnezeu că l-a înviat pe Christos, când nu l-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu învie”.
(1 Corinteni 15: 13-16)
Altfel spus, el afirmă că dacă Iisus nu s-ar fi ridicat fizic din morţi, nu ar fi existat nici o bază pentru religia creştină. În acest caz, mă tem că această religie are probleme serioase. Mai întâi de toate, Evangheliile care povestesc evenimentul învierii prezintă numeroase contradicţii, căci fiecare relatează istoria originală într-o manieră diferită, sau îi schimbă scopul. În al doilea rând, învierea nu reprezintă decât un alt simbol al soarelui, practicat de toate religiile străvechi. Cu mult timp înainte de apariţia creştinismului, persanii aveau un ritual în care un tânăr aparent mort era readus la viaţă. El era numit Mântuitor şi se spunea că suferinţele sale au contribuit la salvarea poporului. Preoţii supravegheau mormântul până la miezul nopţii de echinocţiu, după care strigau: „Bucuraţi-vă, o, iniţiaţi sacri, căci Dumnezeul vostru a înviat din morţi! Moartea şi suferinţele lui v-au mântuit!” Aceeaşi poveste circula în Egipt în legătură cu Horus, sau în India în legătură cu Krishna, cu o mie de ani înainte de Iisus. Biblia afirmă că atunci când se va întoarce pe pământ, Iisus va reveni călare un nor. Cine răsare însă dintre nori? Soarele. Mormântul lui Iisus simbolizează întunericul în care a coborât soarele înainte de renaşterea lui şi aproape toate iniţierile din şcolile misterelor se fac în peşteri, încăperi subterane sau spaţii întunecate. Chiar şi povestea suliţei care a străpuns şoldul lui Iisus pe când se afla pe cruce reprezintă un simbol al şcolilor misterelor. Legenda creştină afirmă că suliţa a fost aruncată de un centurion roman orb pe nume Longinus şi că sângele curs din rana lui Iisus a curs pe ochii acestuia şi i-a vindecat. Longinus s-a convertit instantaneu şi şi-a petrecut restul vieţii spărgând idoli păgâni. Da, sigur!… În primul rând, era imposibil să fii centurion roman dacă erai orb, căci nu ţi-ai fi putut îndeplini îndatoririle. În al doilea rând, regăsim această poveste simbolică şi în alte versiuni anterioare. De pildă, mântuitorul scandinav Baldur, fiul lui Odin, a fost străpuns de o suliţă din vâsc aruncată de Hod, un zeu orb. Data de 15 martie sau Idele lui Marte a fost data la care au murit numeroşi mântuitori păgâni. Scandinavii au consacrat această zi zeului Hod, iar creştinii au proclamat-o mai târziu sărbătoarea „Binecuvântatului Longinus!” Să mori de râs, nu alta!
Simbolul peştelui este o altă temă care transpare în toate Evangheliile şi care reprezintă un simbol al lui Nimrod/Tammuz, tatăl şi fiul din religia babiloniană. Un alt motiv pentru care Iisus a fost eprezentat ca un peşte ar putea avea legătură cu semnul astrologic al Peştilor. Se presupune că în jurul datei când s-a născut Iisus pământul a intrat în casa astrologică a Peştilor. S-a născut astfel o nouă eră, iar Iisus ar fi putut fi simbolul ei.
La ora actuală intrăm într-o altă eră, cea a Vărsătorului, potrivit legii mişcării de precesiune a axei pământului. Când Biblia vorbeşte despre „sfârşitul lumii”, avem din nou de-a face cu o traducere greşită. Cuvântul grecesc aeon a fost tradus prin lume, dar el înseamnă mai degrabă eră sau epocă, nu lume. Prin urmare, nu ne aflăm în faţa unui sfârşit al lumii, ci al unei epoci, Era Peştilor, care a durat 2160 de ani.
Creştinismul nu a înlocuit religiile păgâne, căci este el însuşi o religie păgână. Persanii, care şi-au moştenit credinţa de la sumerieni, egipteni şi abilonieni, cunoşteau simbolurile botezului, confirmării, iadului şi raiului, al îngerilor luminii şi întunericului şi al îngerului căzut. Toate aceste simboluri au fost preluate mai târziu de creştinism, care a pretins că îi aparţin în exclusivitate. În timpul presupusei vieţi a lui Iisus, Frăţia eseniană îşi avea sediul la Qumran, pe coasta de nord a Mării Moarte, sau cel puţin aşa ni se spune. Cercetările lui Brian Desborough demonstrează că acest loc era în acele vremuri o colonie de leproşi şi că esenienii au trăit ceva mai departe de-a lungul coastei, într-un loc mult mai potrivit. Manuscrisele de la Marea Moartă, găsite în peşterile de lângă Qumran în anul 1947, le-au permis cercetătorilor să cunoască mai bine modul de viaţă şi credinţa esenienilor, cu toată opoziţia autorităţilor, care nu doresc ca adevărul să iasă la iveală, punând sub semnul îndoielii versiunea oficială a istoriei.
Manuscrisele au fost ascunse de romani în timpul revoltei iudeilor din jurul anului 70, care a fost înecată în sânge. Au fost descoperite circa 500 de manuscrise ebraice şi aramaice, care includ texte din Vechiul Testament, printre care şi o copie integrală a Cărţii lui Isaia cu câteva secole mai veche decât cea inclusă în Biblie. Există sute de documente care descriu obiceiurile esenienilor şi modul lor de organizare. Ele confirmă că esenienii erau fanatici care respectau invenţiile levite din Vechiul Testament în litera, nu în spiritul lor. Ei îi priveau pe toţi cei care nu gândeau la fel ca ei ca pe nişte duşmani şi se opuneau vehement ocupaţiei romane. Esenienii erau ramura palestiniană a unei secte egiptene încă şi mai extremistă, numită Therapeutae („Vindecătorii”, de unde se trage şi cuvântul modern terapie). Au moştenit cunoaşterea secretă din Egipt şi din întreaga lume antică. Therapeutae şi esenienii foloseau în egală măsură simbolul lui „messeh”, crocodilul „draconian” al Egiptului, cu a cărui grăsime erau unşi faraonii sub autoritatea Curţii Regale a Dragonului. Esenienii aveau o cunoaştere profundă a remediilor, inclusiv a celor halucinogene, folosite în iniţierile şcolilor misterelor şi pentru a intra în stări modificate de conştiinţă. Proprietăţile „ciupercilor sacre” sau ale „plantelor sfinte” făceau într-o asemenea măsură parte integrantă din viaţa organizaţiilor secrete încât preoţii evreieşti purtau chiar o bonetă în formă de ciupercă (vezi Figura 17), confirmând astfel importanţa acestei plante. Aveau chiar ritualuri speciale de pregătire şi folosire a ciupercilor. Până şi ciupercile căpătau conotaţii legate de „Fiul lui Dumnezeu” (dar ce simbol nu căpăta asemenea conotaţii?), fiind asociate cu ciclul solar. Ele erau culese cu mare devoţiune înainte de răsăritul soarelui, numeroase simboluri ale acestui ritual putând fi găsite în Biblie şi în alte texte antice. Ca de obicei, folosirea ciupercilor sacre şi a altor remedii, ca şi cunoaşterea secretă legată de proprietăţile lor, proveneau din cultura anterioară a Sumerului. Therapeutae aveau o universitate înfloritoare în Alexandria, de unde îşi trimiteau misionari pentru a crea noi ramuri şi filiale în întregul Orient Mijlociu. Aceasta este o altă conexiune pe care o putem stabili cu Egiptul şi cu şcolile misterelor.
Esenienii erau adepţi ai lui Pitagora, filozoful şi matematicianul grec care era un iniţiat de rang înalt atât al şcolii egiptene a misterelor cât şi al celei greceşti. Potrivit celui mai faimos istoric al vremii, Josephus, esenienii trebuiau să jure că vor păstra secrete numele puterilor care conduc universul. Acest secret era una din legile tuturor şcolilor misterelor. Esenienii-Therapeutae practicau ritualuri extrem de asemănătoare botezului creştin de mai târziu şi obişnuiau să marcheze frunţile iniţiaţilor cu o cruce. Acesta era simbolul iluminării indicat în Cartea lui Ezechiel din Vechiul Testament, fiind folosit şi în iniţierile misterelor lui Mithra şi ale altor zei solari ai vremii. Esenienii priveau cu dezgust funcţiile corporale naturale, inclusiv sexul, fiind şi în această privinţă precursorii Bisericii Romane, care avea să absoarbă multe din credinţele, terminologia şi practicile lor. Două manuscrise de la Marea Moartă, unul în ebraică şi celălalt în aramaică, conţin ceea ce am putea numi nişte horoscoape, care atestă convingerea că mişcările planetelor influenţează caracterul şi destinul omului. Esenienii practicau astrologia, al cărei simbolism poate fi găsit în toate cele patru Evanghelii şi în Vechiul Testament. Primii creştini, care erau urmaşii esenienilor-Therapeutae, făceau acelaşi lucru, la fel ca şi romanii şi celelalte naţiuni păgâne din jurul Iudeii. Scriitorul Philo, care a trăit în perioada atribuită vieţii lui Iisus, afirmă în lucrarea sa, “Tratat despre viaţa contemplativă”, că atunci când Therapeutae se rugau lui Dumnezeu, ei se întorceau către soare, dar şi faptul că aceştia studiau scripturile sacre pentru a le descoperi semnificaţiile (codurile) ascunse. Adaugă de asemenea că ei meditau asupra secretelor naturii, ascunse în aceste cărţi sacre sub vălul alegoriilor. Exact în acest fel este scrisă Biblia. La ora actuală, acest limbaj secret este folosit în logo-uri, însemnele armelor şi pe steaguri, precum şi în alte însemne ale companiilor şi altor organizaţii controlate de Frăţie.
Tot în legătură cu esenienii poate fi pusă şi existenţa unei societăţi secrete care se regăseşte atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, numită secta nazariţilor sau a nazarinenilor. Se spune că anumite personaje din Vechiul Testament, precum Moise sau Samson, ar fi fost membri ai acestei grupări, la fel ca şi Iisus din Noul Testament, fratele său Iacov, Ioan Botezătorul şi Sfântul Pavel. Faptele Apostolilor fac următoarea afirmaţie în legătură cu Pavel: „Am descoperit că omul acesta este o ciumă; pune la cale răzvrătiri printre toţi iudeii de pe tot pământul şi este mai-marele partidei nazarinenilor”. Deşi nici unul din aceste personaje nu a existat cu adevărat, simbolismul nazarinean face trimitere la o conexiune cu o societate secretă, care se regăseşte în întreaga Biblie. Esenienii şi nazarinenii par să fie ramuri diferite ale aceleiaşi secte. Potrivit istoricului iudeu Josephus, esenienii purtau robe albe, în timp ce nazarinenii purtau robe negre, la fel ca şi preoţii lui Isis din Egipt.
Negrul este culoarea Frăţiei Babiloniene care a manipulat întreaga istorie a umanităţii. Nu întâmplător, el a devenit culoarea asociată cu autoritatea (priviţi robele judecătorilor şi ale avocaţilor) şi cu moartea. Reprezintă de asemenea culoarea tradiţională a meseriei de profesor, caz în care robei negre i se adaugă tichia cilindrică având deasupra un dreptunghi, un alt simbol francmason renumit. Cel mai mare miracol al lui Iisus trebuie să fi fost însă însăşi originea sa, căci Nazaretul nu existat deloc la vremea respectivă. Probabil că el a spus: „Să fie Nazaretul! Şi s-a făcut Nazaretul”. În realitate, acest nume nu apare în nici una din hărţile detaliate ale romanilor şi nu este pomenit în nici o carte, scriere sau document al vremii. Cu siguranţă, Iisus nu avea legătură cu o localitate numită Nazaret, ci cu societatea secretă a nazarinenilor. Esenienii-Therapeutae-nazarinenii reprezintă puntea de legătură între Vechiul Testament, Noul Testament şi apariţia creştinismului. Primii creştini au fost numiţi nazarineni înainte de a fi numiţi creştini. Ritualurile Frăţiei Nazarinene pot fi regăsite cu uşurinţă în cele ale Bisericii creştine de astăzi. Astfel, nazarinenii purtau robe negre, la fel ca şi majoritatea clericilor creştini. La Qumran se obişnuia să se practice baia rituală pentru spălarea „păcatelor”, tradiţie care s-a transformat în botezul creştin. În timpul slujbelor obişnuiau să mănânce pâine şi să bea vin, tradiţie care se regăseşte în misa catolică. W. Wynn Westcott a fost fondatorul Ordinului Satanic al Golden Dawn, din Anglia, care avea să joace un rol important în venirea la putere a lui Adolf Hitler şi a naziştilor. El ştia din interior întreaga poveste şi a afirmat în lucrarea sa, Masonul magic, că francmasonii de astăzi se trag din esenieni şi din alte grupuri similare din antichitate. Cuvântul modern prin care îi desemnează arabii pe creştini este nasrani, în timp ce Coranul musulman foloseşte termenul de nasara sau nazara. Aceste cuvinte îşi au originea în termenul ebraic nozrim, care a derivat din expresia nozrei ha-Brit – Păstrătorii Conventului (Contractului). Această expresie era folosită în perioada de timp atribuită vieţii lui Samuel şi lui Samson din Vechiul Testament. Samuel este prezentat ca un lider levit, adică al grupării care a pus la cale întreaga schemă a Bibliei-Talmudului, sub atenta supraveghere a Frăţiei Babiloniene. Conventul este sinonim cu Marea Operă francmasonă a tuturor timpurilor, respectiv cu Agenda de preluare a controlului planetar de către reptilieni.
Liniile genealogice („poporul ales” de zei) şi cunoaşterea secretă sunt simbolizate de „vinul” şi de „viile” pomenite în Biblie şi în nenumărate alte texte şi gravuri ale vremii. Vechiul Testament vorbeşte de „Vinul pe care l-ai adus din Egipt”. Tot aici ni se spune că: „Via Domnului Oştirilor este Casa lui Israel, iar planta plăcută lui sunt oamenii lui Iuda”. Convingerea mea fermă este că linia genealogică implicată aici nu se referă la casa regală a lui David. La urma urmei, acesta nici măcar nu a existat, lucru care confirmă această concluzie. Simbolismul vinului îşi are, ca de obicei, originea în Babilon şi în Egipt. În şcolile greceşti ale misterelor, zeii solari erau Bahus şi Dionisos, cei doi patroni ai viilor. De ce anume depind strugurii pentru a se coace, mai presus decât orice altă plantă? De soare. Vinul şi linia genealogică a lui Iisus sunt două teme care se amestecă cu simbolismul solar, făcând referire clară la liniile genealogice regale şi preoţeşti ale reptilienilor Anunnaki. O altă temă abordată de Noul Testament este nunta din Cana. Nici aceasta nu a fost o nuntă reală, ci un simbol al fuziunii soarelui cu pământul, adică a zeului cu zeiţa. În ţinutul Canaan se obişnuia ca primăvara să se sărbătorească anumite rituri sexuale şi de fertilitate numite „Festivalul căsătoriei din Canaan”. La această nuntă simbolică din Cana, Iisus a transformat apa în vin. Cele două elemente de care au nevoie strugurii pentru a se coace şi pentru a putea fi transformaţi în vin sunt apa pământului şi căldura soarelui. Bahus, fiul grec al lui Zeus şi al fecioarei Semele, este un alt personaj mitic care a transformat apa în vin. Au existat de asemenea ritualuri eseniene legate de vin şi de apă. Esenienii, Therapeutae şi gnosticii erau implicaţi în tot felul de ritualuri secrete, iar povestea lui Iisus nu este altceva decât o alegorie alcătuită din tot felul de simboluri asociate cu soarele, astronomia, astrologia, liniile genealogice, cunoaşterea secretă şi ritualurile şi numele folosite de şcolile misterelor. La fel ca şi Vechiul Testament, Noul Testament este un amestec de fapte reale şi imaginare (acestea din urmă mult mai numeroase), care conţine o sumedenie de coduri şi simboluri intercalate într-o naraţiune care nu poate conduce decât la confuzie şi rătăcire dacă este luată literal. Acest lucru transpare în fraza repetată obsesiv în Noul Testament: „Cine are urechi de auzit să audă”. Cine este iniţiat în cunoaşterea secretă să înţeleagă ce este de înţeles. Cât de spre ceilalţi, care nu sunt iniţiaţi, lăsaţi-i să creadă în prostiile astea.
Nu există dovezi credibile şi incontestabile ale existenţei unui personaj istoric numit Iisus, nici de natură arheologică, nici scrise – nimic. La fel stau lucrurile şi în ceea ce îi priveşte pe Solomon, Moise, David, Avraam, Samson şi nenumărate alte „vedete” biblice. Singurele texte pe care ne putem baza sunt cele levite şi diferitele versiuni ale Evangheliilor. Cât de disperaţi trebuie să fi fost manipulatorii dacă au încercat să introducă o referinţă la Iisus în opera istoricului „iudeu” Josephus, încercând să demonstreze astfel realitatea unei contrafaceri… Există mai mult de 40 de scriitori care au scris cronici despre evenimentele petrecute în această perioadă de timp în Iudeea, dar care nu fac nici o menţiune la Iisus. Să nu existe chiar nici o referire la un om ca el, după tot ce se presupune că a făcut? Philo a trăit în perioada atribuită vieţii lui Iisus şi a scris o istorie a iudeilor care a acoperit integral această perioadă. A locuit chiar în Ierusalim în anul în care ar fi trebuit să se nască Iisus şi când Irod ar fi trebuit să dea ordinul de ucidere a copiilor cu vârste de până la doi ani; şi totuşi, nu face nici o referire la acest eveniment. S-a aflat în Ierusalim când Iisus ar fi trebuit să îşi facă intrarea triumfală în oraş, apoi să fie crucificat şi să se ridice din morţi a treia zi. Ce credeţi că spune Philo despre aceste evenimente? Nimic. Nici un cuvânt. Nici celelalte documente romane ale vremii sau textele scriitorilor greci ori alexandrieni care cunoşteau foarte bine perioada şi ţinutul respectiv nu menţionează nimic despre aceste lucruri.
De ce? Pentru simplul motiv că ele nu s-au petrecut. Întreaga legendă a lui Iisus este o poveste simbolică, împănată de coduri şi simboluri ezoterice şi astrologice, cu scopul de a crea o nouă religie-închisoare pentru mase, pornind de la aceeaşi simbolistică a Frăţiei Babiloniene.
Rasa umană a fost amăgită din nou. A câta oară?
http://libercugetatorul.info/
Alte postari similare :
În lumea conspirațiilor subiectele abordate nu sunt privite în culorile negru sau alb, există întotdeuna posibile abordări ale griului. Ipotezele pleacă de la zvonuri, știri privite din alte unghiuri decât cele ’’oficiale’’, de la circumstanțe neadecvate evenimentelor, cu alte cuvinte din firimituri lăsate în urmă de manipulatori.
După reușita întemeierii Statelor Federale Americane, ei aveau nevoie de polarități diferite, de centre de putere opuse și totuși convergente. Așa că au finanțat revoluția rusă si mai apoi revoluția chineză. Deși la prima vedere pare fără sens, să ne gândim la cele două războaie. Dușmani, aliați, apoi dușmani, din nou aliați și apoi dușmani.
.gif)
Conspiratii si Mistere 
Si-au spus parerea